Arhive categorie: Articol – Servicii de suport și consiliere

Metodologia de lucru – Serviciul Ambulatoriu de Suport și Consiliere

Metodologia de lucru pentru Serviciul Ambulatoriu de Suport și Consiliere

Material realizat de Asociația ”Bună Ziua, Copii din România”, în cadrul
proiectului „Mai aproape de copii și părinți, mai bine pentru ei –
Servicii ambulatorii de suport și consiliere„ Proiect finanțat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România, Componenta 4 – Servicii sociale și de bază
Perioada de implementare: 14 luni (martie 2015 – aprilie 2016)
Continutul acestui material nu reprezinta in mod necesar pozitia oficiala a granturilor SEE 2009 – 2014

 Click aici pentru a ajunge la documentul PDF.

Asumarea de roluri mari în comunități mici

184566_1181414305219807_7298567124584846000_n

In comunele în care implementăm proiecte, ne-am propus și să activăm persoanele cu influență în comunitate, astfel încât aceștia să poată găsi soluții realiste de dezvoltare comunitară. Acest lucru presupune producerea unor schimbări în comunitate având la bază participarea membrilor ei, incluzând astfel în soluțiile puse în practică spiritul acestora de inițiativă și de într-ajutorare.

Intalnirile periodice ale persoanelor cu influenta intr-o comunitate (care au fost invitați să fie membri ai Consiliilor Comunitare Consultative) ar putea avea consecinte pozitive atat in ameliorarea situatiei familiilor aflate pe lista serviciulului de asistenta sociala, cat si in gasirea de solutii pentru o serie de provocări care privesc intreaga comunitate.

După o primă întâlnire cu membrii acestei structuri, am conchis care au fost măsurile de sprijin abordate pentru îmbunătățirea situației familiilor vulnerabile din comunitate, dar și impactul acestora. De asemnea,s-a hotărât care dintre probleme sunt considerate importante, prioritare, chiar de către cei care se confruntă cu ele.

Pentru că ne-am propus ca, în perioada derulării proiectului nostru să abordăm împreună și cazuri concrete, am analizat situația din fiecare comunitate și am hotărât împreună care dintre problemele necesare a fi rezolvate păreau a fi provocări pentru membrii Consiliului.

Participarea voluntară a membrilor comunității la rezolvarea acestora s-a dovedit a fi un proces complex, incluzând chiar și dobândirea de către aceștia a unui set de cunoștințe și de abilități legate de inițierea unor acțiuni concrete care să ducă la soluționarea problemei, de identificarea resurselor locale și de de folosire responsabilă a lor.

Satisfacția muncii bine făcută împreună a venit în a doua întâlnire când, responsabilii propuși inițial au informat întreg grupul despre modalitatea în care, în echipe mici, cu entuziasm și determinare au găsit soluții de rezolvare a situațiilor pe care ei înșiși le considerau, inițial, aprope irealizabile.

În comuna P, situația a două familii dintre cele mai defavorizate punea la încercare, de mult timp, atât serviciul de asistență socială, cât și postul de poliție, datorită violenței domestice, consumului de alcool, multiplelor nevoi materiale, situației în care se aflau copiii. În perioada propusă, ședințele de consiliere socială susținute de asistentul comunitar și implicarea polițistului au fost suficiente pentru a se constata atingerea obiectivelor propuse, în ciuda unui pesimism inițial constatat în momentul propunerii lor. Roadele constatate în etapa de monitorizare au constituit motive de bucurie și satisfacție, dar și prilej de stimulare a echipei pentru propunerea unor scopuri asemănătoare în situația altor familii din comunitate.

În comuna G, provocarea a fost legată de lipsurile materiale cu care se confruntă familiile dintr-unul din sate, mai ales în cazul celor cu mulți copiii. În această situație, preotul și-a asumat responsabilitatea inițierii unei campanii în rândul elevilor din oraș (și a părinților acestora), cu care să colecteze încălțaminte, haine și alimente pentru aceste familii.

De asemnea, întrucât, în timpul derulării sedinței inițiale, s-a constat nevoia membrilor comunității de a fi ascultați, informați și încurajați, s-au propus diverse soluții pentru a acoperi această nevoie.

În doua întâlnire, s-a constata că, pe de o parte, preotul a rezolvat situația discutată și, așa cum și-a propus, a reușit să mobilizeze gruprui de părinți și copiii acestora (liceeni) care au vizitat copiii din școala și grădinița din satul vizat, aducându-le ceea ce aveau nevoie. Primăria comunei a colaborat asigurând transportul acestui grup, astfel încât, lucrul în echipa a funcționat în favoarea rezolvării cu success a situației puse în discuție.

De asemenea, s-a constituit o echipa mobilă format din asistentul medical comunitar și primarul comunei sau secretarul acesteia, care, săptămânal au fost prezenți în fiecare dintre satele componenete ale comunei, tocmai pentru a lua pulsul comunității, a fi aproape de membrii ei, de a-i asculta, consulta și încuraja. În acest mod, membrii comunității au dobândit sentimentul securității și acela de a fi utili, fiind conștienți de faptul că există cineva căruia să îi pese de ei și care încearcă să-i sprijine în rezolvarea problemelor. Faptul că vizita echipei mobile în comunitatea lor este predictibilă, într-un loc public (școala, grădiniță), vine în întâmpinarea nevoilor sătenilor de a fi informați și sprijiniți.

Devine evident astfel, faptul că, deși în mediul rural există un potențial mare de capital social, acesta nu pare a fi utilizat suficient. Astfel, la nivelul acestor comunități rurale se constată, inițial, un nivel redus de încredere în forţele proprii și în ceilalţi, dar care, odată demarate proiecte care vizează schimbarea pentru membrii comunității, rezultatele reușesc să-i motiveze pe membri să continue demersurile.

În plus, este important faptul că resursele umane calificate – profesorii, medicii, preoții, fii ai satului etc. – nu au reuși, inițial să manifeste un nivel crescut de implicare în rezolvarea problemelor comunităţii; însă, ca urmare a oportunității de a se întâlni, analiza și propune soluții împreună în această structură comunitară, au putut relua o legătură durabilă cu comunitatea pe care o educă și o formează. Astfel ei vor putea fi valorizati ca modele demne de urmat sau ca lideri ai comunităţii. De asemenea, spriritul de iniţiativă şi de leadership în comunităţi a putut ieși din starea latentă sau orientat unilateral spre soluţii pentru probleme individuale, transferându-se la nivelul acțiunilor de grup necesare a fi derulate în folosul membrilor comunității. Aceste aspecte fac mai facilă recunoaşterea resurselor locale şi a valorii deosebite a acestora, iar mobilizarea comunităţii pentru a găsi cele mai eficiente soluţii de utilizare şi de regenerare a acestora, care să conducă la creşterea bunăstării comunităţii în general se dovedește a fi, în pași mici, posibil de realizat, dacă există motovație și determinare în rândul acestor voluntari comunitari. Măsura unei schimbări este dată în special de dimensiunea participării şi implicării active a membrilor comunității, implicit a grupurilor ţintă, devenind astfel, ei înșiși agenți ai schimbării.

11143678_1059533537407885_8237972777082862166_n

Andreea Calin

Importanța implicării părinților în terapia logopedică

” Meseria de părinte este cea mai grea, dar și cea mai frumoasă!”

Poate unora ni se pare ceva imposibil: cum poate fi ceva greu, dar și frumos în același timp? Mulți dintre noi am spune că nu e posibil, dar dacă întrebăm  orice părinte vom găsi un strop de adevăr. Să fii părinte nu e ușor, uneori e o adevărată provocare. Ba mai mult majoritatea dintre ei  avertizează că problemele și grijile cresc direct proporțional cu vârsta copiilor, lucru pe care nimeni nu îl pune la îndoială. Dar haideți sa vedem și partea plină a paharului! Odată cu creșterea și dezvoltarea copilului vor apărea și satisfacțiile ! Câtă bucurie nu simte o femeie cand primul cuvânt al copilului este “ Mama “! Și cât de mult este așteptat acest cuvânt, fiecare vocală , silabă spusă de copil fiind răsplătită cu zâmbete și îmbrățișări. Putem enumera o multitudine de exemple ale satisfacției părinților față de copii. Aceasta ar putea fi o temă de gândire pentru toți părinții care citesc acest articol. Încercați să căutați în trecut astfel de momente !

Paulo Coelho spune :

” un copil poate să învețe un adult, trei lucruri : cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește.”

La rândul nostru avem datoria de părinți să îi învățăm pe copii cum să relaționeze cu cei din jur și să respecte anumite norme sociale. Dar pentru a putea relaționa avem nevoie să comunicăm, fie că suntem adulți sau copii. Comunicarea are un rol esențial în dezvoltarea armonioasă a personalitătii individului.11143678_1059533537407885_8237972777082862166_n

Un rol important în dezvoltarea limbajului copiilor îl au părinții, aceștia fiind un model de comportament pentru ei. Putem considera familia ca fiind prima școală in dezvoltarea copilului. In practica logopedică o relevanță deosebită in evaluare o au informațiile obținute de la părinți, pentru că ei își cunosc cel mai bine copilul și iși petrec cel mai mult timp cu el. Rolul părinților nu se rezumă doar la oferirea de informații, ci și la continuarea acasă a exercițiilor terapeutice.

În cadrul serviciilor ambulatorii realizate în  proiectul “Mai aproape de copii și părinți, mai bine pentru ei – servicii ambulatorii de suport și consiliere“, am incurajat participarea părinților la orele de terapie, cât și continuarea de către părinți acasă a activităților logopedice. Aceștia au înteles că sunt co-participanți în acest proces. Timpul petrecut de logoped, cu copilul, este mult mai mic, comparativ cu timpul pe care acesta îl petrece cu părinții. De asemenea, procesul de recuperare este unul destul de îndelungat, progresele observându-se dupa câteva săptămâni, uneori chiar luni de la debutul terapiei, fiecare copil având un ritm propriu de asimilare. Sunt copii care aplică cele învățate doar în timpul desfășurării ședințelor de terapie,  iar în situațiile de viață cotidiene, să vorbească la fel de defectuos ca înainte. Un atuu în acest sens poate fi considerat mediul familial  în care s-au realizat ședințele de terapie și anume, în cadrul grădiniței sau al școlii, transferul celor învățate in timpul orelor de terapie fiind mult mai usor de realizat și în viața de zi cu zi.

8

Din experiența de lucru am sesizat că cele mai des utilizate întrebări ale părinților sunt:

  • În cât timp se corectează un sunet ?

Nu putem vorbi despre o perioadă de timp bine stabilită pentru corectarea unui sunet. Sunt mai mulți factori care influențează reușita în terapia logopedică și anume: vârsta copilului – cu cât terapia este începută mai devreme, cu atât șansele de recuperare sunt mai mari; gradul de implicare , atât al copilului cât și al părinților; nivelul de dezvoltare al auzului fonematic; mobilitatea aparatului fonoarticulator și, nu în ultimul rând, tipul de sunet afectat. De exemplu, sunetul “ r” este sunetul care se obține cel mai greu.

  • Care este vârsta cea mai potrivită pentru începerea terapiei ?

Până la vârsta de 4-5 ani limbajul copilului ar trebui să fie deja format. În cazul în care copilul omite sunete sau le deformează, vârsta de 4-5 ani este cea mai potrivită pentru începerea terapiei. Atunci când copilul vorbește puțin sau deloc sau are probleme medicale care influențează negativ dezvoltarea limbajului (autism, sindrom Down, deficiențe auditive) se recomandă începerea terapiei mai devreme de vârsta menționată mai sus.

Sfaturi pentru părinți :

  • Repetați acasă cu copilul exercițiile recomandate de logoped cel puțin 10- 15 minute în fiecare zi. Așa cum spune și zicala : “ Repetiția este mama învățării “. Acest lucru ajută la sedimentarea celor învățate, cât și la aplicarea lor în activitățile zilnice.
  • Atitudinea părintelui trebuie să fie una calmă, plină de întelegere, dar și fermă în același timp. Esta important să nu considerați ca și un eșec personal dificultățile întâmpinate de copil. Frustrarea pe care dumneavoastră o simțiți se va transfera copilului, având drept repercursiuni scăderea încrederii în sine și refuzul de a vorbi.

Dragi părinți, nu uitați că voi sunteți principalii eroi ! Noi specialiștii suntem căpitanii vasului aflat  pe ape învolburate , dar fără ajutorul echipajului nu vom reuși să ajungem la destinația dorită .

 

Oana Curelaru

Psihopedagog

 

Mici povesti despre a trai frumos, intr-un sat…

Sunt 7 luni de când am cunoscut niste oameni la care mă gândesc adesea. Au în comun faptul că locuiesc la sat, în preajma Bârladului şi au de crescut copii preşcolari. Unii se străduiesc să ofere cât mai mult copii12017583_1129281307099774_907371379050087762_olor, din dragostea şi timpul lor, alţii se străduiesc să-şi ofere timpul şi atenţia altor bucurii. Copiii ne oferă însă, adevărate lecţii de viaţă, împărtăşind adulţilor din viaţa lor dragostea necondiţionată, pentru că ei ştiu a trăi frumos!

Damian e un băiat de 5 ani, cu ochi ageri, zâmbet poznaş şi mers hotarât. Locuieşte într-un sat sărac, într-o casă de chirpici care stă să cadă. Mama ii promite periodic, prin telefon, ca luna viitoare va veni din Italia să locuiască împreună. Pâna atunci, însă, bunica ii pregateste uneori mancarea si se bucura cand face lucruri bune: stă cuminte la televizor. Tatal nu e in preajma copilului, pentru ca are altă familie acum. Bunicul e mai tot timpul plecat la muncă, la o fermă. Bunica, de tristeţe şi durere, îşi îneacă amarul mereu, încercând cu greu să acopere nevoile elementare ale copilui. Însă când băiatul o vede pe uliţă că vine, chiar dacă se împleticeşte, aleargă înaintea ei, îmbrăţişând-o cu mult drag! Glasul inimii lui e diferit de judecăţile noastre, ale adulţilor.

 

Cecilia are 6 ani, e firavă, cu chip vesel, ochi negri şi degete tremurânde. Pune în fiecare vorbă multă înţelepciune. E încântată tare, de obicei, să se joace cu surioara. Însă când a fost întrebată dacă mama i s-a mai însănătoşit puţin, a oftat amar. Apoi, zilele trecute, a înmormântat-o. Acum, tot universul ei e tatăl. Şi cât se bucură de prezenţa lui, şi ce frumos îi zâmbeşte şi-l îmbrăţişează! Iar vorbele-i sunt şi mai profunde…

 

Lucia e mereu tristă şi precaută. În ochii ei nu reuşeşti să citeşti multe, închizând ermetic un arsenal de trăiri. La una dintre şedinţele de terapie, dorind să demonstreze că a înţeles sensul cuvântului „ieri”, a povestit că „ieri, fetiţa s-a jucat puţin, iar tata a bătut-o pe mama”. Iar pentru mamă, copiii înseamnă comori nepreţuite, îngrijindu-i şi ocrotindu-i cu toată fiinţa ei.

 

Şerban, de 5 ani, are cei mai frumoşi ochi de ciocolată şi gropiţe în obraji. Sub privirile lui, de Crăciun, anul trecut, tatăl şi-a înjunghiat prietenul. Mama l-a trimis apoi „cadou”, împreună cu surioara lui, bunicilor, „de tot”. Astăzi, cuvintele frumoase ale copiilor despre părinţi, dragostea cu care îi aşteaptă la nesfârşit, ne reamintesc de ceea ce înseamnă să fii copil curat, cu suflet frumos!

 

În lumina caldă care se strecura printr-o fereastră spartă, dintr-o şcoală foarte veche de la ţară, l-am cunoscut pe Alin. Chipul ciocolatiu, ochii migdalaţi şi zâmbetul suav, nu-mi îngăduiau să mai văd şi hainele murdare şi uzate, mâinile aspre. Nu prea înţelegea el dacă îl vor ajuta sau nu întrebările adresate de colegii mei despre culori, poziţii spaţiale, consoane şi silabe. Încerca, timid, să răspundă, stâlcind cuvintele.

În casa lor din chirpici, vopsită în roz, părinţii semi-analfabeţi, bolnavi, nu au putut, în timp, să îl ajute prea mult, dar i-au oferit sprijin şi încurajări, aşa cum au înţeles din cursurile parentale. I-au oferit exemple pozitive, i-au explicat ce-i viaţa şi cum poţi să o trăieşti frumos într-o sărăcie lucie, muncind cu râvnă pentru a trăi cu folos. Alin a fost mereu activ în şedinţele de terapie, şi-a aratat interesul faţă de temele abordate, a repetat cu conştiinciozitate, ne-a dovedit ce înseamnă perseverenţa. În câteva luni a reuşit să ne arate ce corect poate să pronunţe sunetele şi ce bine a început să se descurce la lecţie. Şi cât de mult îşi preţuieşte familia, ajutând cum poate!

 

Copiii de11952929_1129954743699097_4998430923068695812_oscoperă lumea cu mirare şi se bucură de fiecare clipă, se simt adesea împliniţi, mulţumindu-se cu dragostea celor dragi, iertând necondiţionat. Pe măsură ce ne „înţelepţim”, realizăm că avem nevoie de multe ingrediente pentru a cunoaşte fericirea. Uităm că putem trăi frumos; ne dorim multe, fiind mereu nemulţumiţi, râvnind la ceea ce par a avea celilalţi. În lumea creată artificial în jurul banului, a consumului ostentativ, a confortului şi a puterii uităm ceea ce este mai important în viaţă, adevăratele valori. Şi totuşi mai există familii care ştiu să trăiască frumos, care pot scrie poveşti cu alte conotaţii ale „succesului”.

Andreea Calin

Despre atașament și experiența de a fi părinte

161_article

În practica psihopedagogică auzeam de multe ori de la colegi sau de la părinții copiilor pe care îi aveam la clasă fraza, percepută de mine pe atunci ca o sancțiune-pentru că nu aveam copii- „Ai să înțelegi aspectele acestea mai bine abia când ai să fii mamă”. Încercam să înțeleg dacă se ascunde vreo referire insidioasă în afirmația lor și chiar mi-am dat silința să pricep de ce credeau cei din juru-mi că acest ” mister” al cunoașterii relațiilor interumane, al cunoașterii profunde îmi va fi relevat abia atunci când voi îndeplini condiția de părinte. Mă bazam pe cunoastințele mele teoretice și credeam că sunt suficient de empatică si chiar implicată în realitatea socială încât să nu fiu socotită că privesc lumea ca pe un spectacol, ci că fac parte din acest spectacol în calitate de trăitor, diriguitor, dascăl cu experiență. (…)

 

Minunea s-a întâmplat la un moment dat și în viața mea. Aducerea pe lume a unei ființe e și mister și minune. Trăirile încercate de acastă nouă ipostază/nou statut de părinte redefinesc întregul univers al făpturii umane, o încarcă de valențe noi și responsabilitati asumate nebănuite până atunci, o repoziționează pe propria axă existențială, dându-i o strălucire aparte. Din momentul nașterii copilului meu, Eu nu-mi mai ajungeam. Aveam nevoie de El si de prezenta lui aproape la fel de mult pe cât el avea nevoie de mine să-i satisfac nevoile primare. În mine se născuse instinctul de a- l proteja cu orice preț, în el mustea nevoia de a fi protejat mai presus de orice. Mă intreb și acum ce fel o fi simțit el momentul desprinderii de corpul meu și cum o fi trăit angoasa intrării într- o lume nouă, străină ființei lui de atunci?! Cât de mare să fi fost pentru plăpânda ființă stresul nașterii, venirea într- o lume „înspăimântătoare”?! Lipsit de aparare, firav, înarmat doar cu câteva nevoi care să- l ajute să supraviețuiască și să caute un reper salvator, o prezenta benefică, răbdătoare și dispusă să-i satisfacă nevoile incipiente, o prezență care să-i domesticească lumea în care a pătruns. Si în schimbul acestor mici disponibilități, el nu a uitat niciodată să multumeasca prin încercari repetate de a mă fixa cu privirea, apoi cu mici atingeri, pe urmă cu cele mai calde zâmbete și gângereli, pentru ca apoi să rosteasca întâia declarație de afecțiune spunându-mi „mama”. Universurile noastre s-au întrepătruns ca într- o magie, trăind în sincronie cu minunea aceasta, numită OM. Mai tarziu, uitându-mă la el, am revăzut propriul zâmbet pe buzele lui, am reauzit inflexiunile vocii mele în cuvintele grăite de el, i-am văzut sprâncenele ridicate a mirare, căci tare mult ne mai mirăm împreună și i-am spus: ” Mă uit la tine ca într- o oglindă și te ascult ca pe propriu-mi ecou, ești asemeni unei cutii de rezonanță a trairilor mele și toate câte le fac, le revăd în ceea ce începi tu să faci, să spui, să gândești…si se vor regăsi și revedea în tine și la tine toată viața ta.”Această trăire trebuia să o încerc pentru a înțelege ce au vrut să spună de atâtea ori colegii și părinții din juru-mi. Orice gest aș face, fie cât de mic și de insignifiant aparent, poate avea implicații profunde și de durată asupra ființei umane în devenirea ei atâta timp cât eu constitui o resursă socială, emoțională, educațională de referință.

Cărțile se nasc din studii și cercetare îndelungată; uneori datele par sterile, demne de ramas doar în statistici, teoriile și clasificările pot părea rigide și încorsetante, atâta timp cât sunt scoase din context. Parcurgând, însă, calea inversă, de la traire/ simțire la teoretizare și clasificare, experiența se împlinește, implicarea și ajutorul acordat semenilor pot deveni vii, vivace, având la baza empatia nedisimulata.

Experiența și experimentarea noului rol de mamă, interacțiunile zilnice cu copii de la gradiniță, cu părinții copiilor și nu numai, mi-au oferit prilejul, răgazul și bucuria de a putea urmări implicațiile pe care le are apropierea, sincronizarea, rezonanța, siguranța conferite de adulți/ persoane de referință, asupra copilului în toată evoluția sa.

Atașamentul, căci el este baza temei de față, constituie baza sigura și factorul esențial pentru binele oricărui copil.

În lipsa unei baze sigure, a unui construct solid, nu putem vorbi despre un copil fericit ori despre un adult echilibrat psiho-emoțional. Tipul de atașament, de relație/relaționare pe care mica faptură îl /o va stabili cu mama/părinții îl va călăuzi prin meandrele vieții de adult, îl va îmbia sau speria să experimenteze lumea, să intre sau nu în relații cu ceilalți și va dicta inclusiv maniera în care va face aceste lucruri.

Mama/părinții este/ sunt ghidul/ ghizii care îi va/ vor deschide poarta acestei lumi și îi va/vor călăuzi pașii prin universul străin în care a pătruns și, atât pașii cât și amintirea pașilor făcuți cu acasta/ aceștia îl vor urmări toată existenta lui. Siguranța sau nesiguranța, fericirea sau nefericirea, curajul sau lipsa de curaj se transmit încă din viața intauterină, continuă în perioada protoconversațiilor și se definitivează prin fiecare interacțiune a copilului cu mama/părintele/părinții, persoanele de referință. Cu cât  sincronia dintre cei doi este mai bună, cu cât cei doi stau mai mult în relație, pe aceeași frecvență de undă emoțională, cu atât copilul se va simți mai în siguranță, mai fericit, mai apt să facă față intemperiilor lumii. „Mama”/ părinții și „acasă ” sunt cuvintele și reperele cele mai dragi aspirantului la umanitate. Luate fiindu-i aceste repere, întreaga lui ființă se va destructura, dezorganiza și viața lui va fi un haos permanent, în ciuda luptelor de supraviețuire care-l va ajuta să rămână în viață strict ca reprezentant al speciei și mai puțin ca ființă ancorată pozitiv în realitatea socială, emoțională, vocațională, etc.

Atunci când părinții acționează empatic și răspund într-o maniera pozitivă nevoilor copilului, acesta își formează și întărește sentimentul de siguranță. În lipsa empatiei și a sensibilității consecvente, copilul va bâjbâi în necunoscut, incertitudine, iar, ca adult, va trai tot timpul teama că nu va fi înțeles, că nu este suficient de bun, de performant, de încredere, că nu este suficient de deștept si nici nu va cunoaște limitele suficientului, lipsindu-i referințele/etaloanele, frânele.

Asa cum un copil va învăța de la mama să zâmbească, să exprime mirarea, să rostească vorbe blânde, va învăța de la aceasta și frecvența zâmbetelor, întrebărilor, acalmiilor sufletești ori reacțiile comportamentale aferente diverselor trăiri. Maniera în care relaționează părinții între ei sub privirile avide de imitare ale celui mic va fi reprodusă de mica faptură întâi la scară redusă în jocurile de rol, pentru ca mai tarziu să constituie un modus vivendi în viața de adult( relaționare cu prietenii, colegii, partenerul de viață).

Tot despre efectul pozitiv al siguranței, conferite de un atașament bine închegat, vorbim și în cazul evoluției și dezvoltării cognitive eficiente. Experiențele pozitive activează rezervorul dezvoltării cognitive performante. Un climat afectiv sigur va fi unul stimulativ, în care copilul se va simti relaxat, dispus să exploreze cu multea dezinvoltură mediul, tonifiat sufletește și apt să asimileze cunoștiințe noi pe care să le pună în relații de cauzalitate și interdependență.

Dacă am asemui copilul unei plante, nu am fi departe de adevar: copilul este asemenea unei plante care se adaptează solului bogat sau sărăcăcios afectiv, creierul lui adaptându-se realității sociale, familiale, conjuncturale.

157_3_D_nn7_copy

Cercetările în domeniu au descoperit că siguranța conferă chiar mai mult decât protecție emoțională. Neuropsihologii au identificat doi neurotransmițători care declanșează plăcerea atunci când te simți iubit: oxitocina și endorfinele. Dacă oxitocina generează sentimente de satisfacție și relaxare, endorfinele au efect de bună dispoziție și plăcere, similare, printr-o comparație nefericită, consumului de heroina. Daca persoanele implicate în creșterea și educarea copilului, îi oferă siguranța placută izvorâtă din protecție și dragoste, atunci și dezvoltarea cognitivă va parcurge un drum sigur și înfloritor, copilul putând înregistra salturi cognitive spectaculoase, mai greu de atins în alte circumstanțe.

În absența sincroniei părinte-copil, șansele dezvoltării per ansamblu scad. Să ne referim acum la patternurile comportamentale. Părinții empatici știu să crească și vor crește copii empatici, echilibrați și echipati pentru viață, părinții anxiosi nasc în sufletele micuților temeri, frici, nesiguranță și lipsa de continuitate/consecvență, părinții distanți, indiferenți afectiv au copii retrași, introvertiți, izolați. Adultizarea dezvăluie, pe tot parcursul ei , felul în care copilul a interelaționat cu părinții și patternurile de atașament, în relațiile pe care individul le va dezvolta: siguranță, anxietate, evitare.

 

Nicoleta Horduna

Psiholog