…Și mi-aș dori să fii cu/minte!
– Toma, ia spune-i tu lu’ mami ce-nseamnă să fii cuminte?!
Toma- tăcere.
Mama, hotărâtă cu orice chip să scoată astăzi un răspuns de la fiul ei care i-a transformat casa și viața într-un circuit de raliuri în care viteza, zgomotul, agitația și aglomerația sunt la cote maxime, revine cu întrebarea devenită sâcâitoare pentru copil- din pricina persistenței ei în monologul zilnic al mamei.
– Toma!!! Când te întreb ceva, trebuie să-mi răspunzi! Ți-am repetat regula asta de nu știu câte ori…
Iar Toma își vede în continuare de plimbat mașinuța prin ambuteiajul străzilor imaginare. Între el și mama e doar un pas, dar un pas care îi plasează pe cei doi în lumi diferite.
Vizibil afectată de lipsa de reacție a celui mic, mama își strânge gura pungă într-o grimasă acră și posacă, lăsând să-i scape prin colțul gurii furia ambalată într-o folie mult prea foșnitoare și tăioasă pentru Toma: „Încăpățânatule! Lasă că mai vorbim noi despre reguli. Nimic nu faci cum ar trebui.”
Toma o aude și, în replică, ambalează și el mult mai mult mașina din mână și motorul din inimă. Ce-i mai place să ambaleze motorul mașinii, dar nu și pe cel din inimă… Îl aduce la aceeași turație cu ambalarea mamei lui.
Draga de ea! Parcă îi este și milă de sărmana lui mama când o vede așa cătrănită de-ai zice că s-a petrecut vreo catastrofă. Dar cum ar putea el să o ajute să nu se mai înfierbânte așa?! El nu înțelege de ce adulții cer copiilor să aibă răbdare și să-și păstreze calmul, când pentru ei înșiși cele două noțiuni sunt neclare, încâlcite și confuze.
Nu înțelege nici măcar de ce adulții din preajma lui cred că el nu știe ce înseamnă să fie cuminte. El știe prea bine ce cred adulții despre cumințenie, doar că ideile lui despre cumințenie și ascultare diferă puțin de ideile pe care și le-au conturat ei despre aceste noțiuni. Mama, tata și doamna învățătoare cred că a fi copil cuminte înseamnă să asculți și să faci ce și cum spun ei. Dar traseul acesta nu presupune pic de creativitate; presupune doar să execuți fără să-ți aduci aportul personal. Lui Toma nu-i place doar să execute, iar el crede că tot ceea ce există, inclusiv relațiile dintre oameni, presupune schimburi mutuale, inversare de roluri, noutate, investigare, descoperire. Lui îi place să fie actor principal și nu actor second hand. Are atâtea idei care îi circulă prin cap cu o așa de mare viteză, asemeni unui TGV grăbit să-și ducă pasagerii spre destinația finală, doar că ideile lui nu sunt lăsate să ajungă la destinație, adulții reținându-l în multe gări strâmte și halte create ad-hoc ba ca să-i atragă atenția că dă prea mult din picioare, că se foiește neîncetat, ba că se bâlbâie tot timpul, ba că semnele grafice ar fi făcute cu picioarele și nu cu mâinile, ba că se agită fără rost, așa că energia lui creatoare se pierde inutil în scârțâit de roți și frânări bruște, activitățile zilnice degenerând în certuri și discuții sterile, pentru ca el, în final, să-și pierdă interesul pentru a mai ajunge la vreo destinație. Ei, adulții, nu pot înțelege că aceste reacții primare ale lui sunt doar accesorii ce îl însoțesc în cunoașterea lumii exterioare pentru a-l detensiona de toată presiunea ei, sunt doar detalii în care ei se împiedică înainte de a-l putea vedea pe el, cel cu gânduri și idei mai bune decât zăngănitul unor linguri într-un talger gol.
Parcă părinții lui îl vedeau cu alți ochii înainte să ajungă la școală; erau mult mai înțelegători și mai blânzi cu el. Apoi a venit școala și parcă școala i-ar fi transformat pe ei și nu pe el.
Știa că el este același. Când se uita în oglindă, vedea același chip încadrat de cârlionți, acceași gură întredeschisă, dornică să pună la dispoziția plămânilor lui grăbiți mai mult aer decât năsucul lui cârn, veșnic înfundat de răceli repetate. Mânuțele-i erau aceleași, poate un pic mai mari și mai curate; căci acum și le spăla de bună voie, des, bine și cu simț de răspundere, după ce a avut de suferit din pricina nespălarii lor. Cât despre energie, și ea sporise cu vremea. Și, la urma urmei, ce ar fi putut fi în neregulă cu asta?! Doar ea, energia, este cea care pune totul în mișcare. Asta i-a spus și doamna la școală, doar că doamna nu prea era mulțumită de energia lui.
Dar părinții lui nu mai aveau aceeași sclipire în ochi când îl priveau. O cută adâncă și posacă se năpustise între sprâncenele lor și nu dădea pace nicicum ochilor lor să-și arate seninul privirii. Gurile lor cerneau acum cuvintele și le filtrau, la el ajungând doar sunete golite de căptușeala iubirii. Se întreba adesea, în clipele de însingurare, cu ce le-a greșit părinților de nu îi mai dăruiau din prea plinul lor?!
Odată, pe când își făcea temele în camera lui cu ușa întredeschisă, a surprins o dicuție dintre părinții lui și o familie venită în vizită. Oamenii aceia străini lui au spus alor lui că ar trebui să fie mai severi în intervențiile lor părintești, dacă vor dori să facă om din piciul “acela”. Ce o mai fi însemnând și asta??? Ce, adică el nu era om?! Și de ce ar fi trebuit părinții lui să dea ascultare unor străini? Pe el de ce nu-l întreba nimeni cum vede lucrurile?!
Apoi a mai asistat la o dicuție aprinsă între ai lui – după o întrevedere neașteptată dintre doamna învățătoare și părinți- în care mama și tata, supărați și roșii de furie ca niște raci fierți din pricina observațiilor pedagogice făcute de doamna cu privire la “domnia lui”, își aruncau unul altuia cuvinte opărite despre contribuția genetică și educativă a fiecăruia la conturarea profilului lui școlar. Și atunci, ca și în alte dăți, adulții au mai constatat un minus al lui; cel a stării. Și-a spus Toma atunci, ca pentru sine: “Cum adică nu am stare? Cum adică nu sunt nici om? Păi, atunci ce-oi fi? Ce-oi avea? Oi avea ceva? Ceva bun oi avea…?” Și gândul sărăciei calităților, cumulat cu cel al bogăției defectelor și al incertitudinii stării de fapt îl sperie. Valuri de frică, furie și neputință îi țineau prizoniere membrele și mintea. În lumea reală el, Toma, nu putea să fie el. Cei mulți îl voiau altfel- cuminte, iar el, Toma se născuse cu minte. Toma își imagina adesea că, în timpul nașterii lui, îngerașul care-i împărțea harurile lui Dumnezeu a strănutat și “cumintele” hărăzit lui s-a rostogolit din mâna protectorului înaripat și s-a frânt în “cu minte”. Până nu demult credea că lucrul acesta era bun, acum nu știe ce să mai creadă…În orice caz, în lumea aceasta, a oamenilor mari, avea să joace mult teatru pentru a putea fi văzut, ascultat, apreciat. În lumea lui Toma, Toma avea fața senină, mintea limpede, sclipire în priviri, zâmbet larg, picioare sprintene, acțiuni finalizate, prieteni devotați și sinceri, părinți iubitori și constanți, dascăli pricepuți și dispuși să-l vadă și aprecieze.
Din lumea de dincolo de el, mărginită de acel ultim pas despărțitor, aflat între el și mama lui, a răzbătut până în sufletu-i glasul șters al acesteia:
– Mi-aș fi dorit să fii un copil cuminte!
– Dorința ta este și dorința mea, mama, își spuse trist copilul, cu vorbele-i încâlcite în corzile vocale de atâta chin. Nici nu știi cât de mult aș vrea să pot fi așa cum îți dorești. Și nu îmi doresc asta pentru că așa aș înțelege ori aș vrea cu vrerea mea, ci pentru că te iubesc și pentru că aș face orice numai să mă iubești ca în prima zi. Mă tem, însă, că vrerea asta mă va durea puțin, căci va trebui să devin altcineva, cineva străin mie; dar tu nu îți vei da seama de truda și de suferința mea căci tu vei vedea doar ceea ce ai fost dintotdeauna dispusă să vezi- copilul de care să fii mândră, copilul care să nu-ți facă probleme, copilul frumos, deștept, bun, iubitor- și vei fi fericită. Și, mamă, chiar dacă atunci când ai rostit prima ta dorință legată de mine, eram în burtica ta, îmi amintesc că ai rostit-o ca pe o urare încărcată de dragoste: “Mi-aș dori să fii sănătos, puiul meu”, iar eu te-am ascultat și m-am făcut sănătos. Am să-ți ascult și acum dorința, chiar dacă acum o rostești cu năduf, și am să mă fac cuminte de dragul tău, mamă.”
L-am „chemat” pe Toma în ajutor pentru a-mi deschide ușa către voi, potențialii lui părinții, dar și către părinții de copii unici și frumoși, mai altfel decât majoritatea, părinți care cautați, din dragoste și păsare pentru puiul vostru, explicații, justificări și soluții pentru a putea face să funcționeze firesc și ușor relația voastră cu ei, relația lor cu școala și cu grădinița, relația lor cu lumea de dincolo de casă.
Calitatea de părinte, aducător de noi vieți și făuritor de destine, este o experiență unică, complexă, bogată și constituie cel mai lung curs care ne este dăruit a-l parcurge, prin trăire, învățare și iubire, pentru șlefuirea și devenirea noastră umană. Învățarea părinției începe încă înainte de a fi devenit părinte “cu acte în regulă”; începe de la nașterea noastră. Primele lecții despre ce trebuie să facă sau să nu facă un părinte le primim de la părinții noștri. Venirea oamenilor pe lume e asemănătoare unei probe de ștafetă în care nou-născuții primesc cu mâinile, ochii și inimile larg-deschise toată experiența de viață a antecesorilor lor din mâinile, ochii și inimile părinților. Noi, părinții, suntem ghizii lor prin această lume și avem menirea să le-o dezvăluim în toată complexitatea ei. Tot noi suntem și cei care le punem pe umeri din greutățile noastre personale ori ale lumii acesteia, așa încât, în primii ani de viață, ar fi bine să-i însoțim în purtarea sarcinilor pentru a nu se trezi dintr-o dată însingurați, împovărați, neputincioși și neștiutori.
Luați, gândiți și simțiți până la capăt experiența de a fi părinte drept cea mai strașnică lecție a devenirii voastre! Părinția este, veți da din cap neîncrezători, despre voi. Părinția este despre ce, cum, cât, unde, când să ai, să spui, să faci, să simți pentru a te desăvârși. În fond, îm-părintarea, cum îmi place mie să-i spun, este drumul iubirii și prețuirii vieții. Prețuiți-vă copiii pentru ceea ce sunt ei și vedeți-i în lumina potrivită, fără a-i compara cu ai altora; nici măcar cu ceilalți din familia voastră! Voi nu sunteți copii la indigo și presupun că nu vă doriți ca ei să fie copii, ci copii. Prețuiți-le sănătatea, bucuria, buna dispoziție, curiozitățile, energia, șotiile! Bucurați-vă de ei! Acceptați-i, susțineți-i și încurajați-i! Sfătuiți-i, fără a-i certa!
Veți spune că aceastea sunt sfaturi care funcționează și sunt la îndemână doar atunci când totul decurge bine și frumos, iar copilul este cooperant, compliant. Da, atunci este o saturație de dragoste și calm și e ușor să le dăruiești și să te dăruiești în acele momente; dar binele și frumosul se caută și acolo unde crezi că nu există, dar tu speri, totuși, să existe, și pot fi chemate prin calm, credință, dragoste, înțelegere și înțelepciunea celui trecut prin vâltorile vieții.
Ce vreau să spun prin aceste intro-uri lungi, care sper sa nu fie și plictisitoare pentru unii dintre voi, este că lumea în care trăim agonizează după șabloane. Ieșirea din șablon/tipar înseamnă dezastru pentru mulți. Deși ne plac noutățile, mare parte dintre noi se sperie de noutate și nu este dispusă să o accepte decât atunci când ea a fost îmbrățișată mai întâi de alții și a devenit etalon, normă. Acum, revenind la oile noastre, copiii zburdalnici, energici, greu de educat, cu atenție fluctuantă, pe scurt neastâmpărații grupei ori ai clasei sunt cei care dau bătăi de cap cadrelor didactice și insomnii părinților. Barem dacă bătaia de cap ar genera soluții, iar insomniile rezolvări… Calea facilă adoptată de suficiente cadre didactice va fi aruncarea vinei pe familie, care nu se ocupă corespunzător de educația copilului, ori diagnosticarea empirică cu trimiterea către un specialist; familia va plasa vina în cârca moștenirii genetice ori a unuia dintre părinți sau va retrimite mingea vinei înapoi la cadrul didactic; mediul/ comunitatea îl va eticheta, iar specialiștii în creșterea și educarea copilului îi vor pune, eventual, un diagnostic incomod, ori nu, după caz. Problema a fost ca și rezolvată! Și de foarte multe ori, din nefericire, în demersul adaptării copilului activ, energic la mediul educațional ne mărginim la comentarii, etichete, diagnostice, reproșuri, nervi, vinovați.
Sunt mulți părinții care sunt descumpăniți, descurajați, chiar speriați de eșecul resimțit în procesul de adaptare a copiilor lor la grădiniță ori la școală. Chiar dacă în sinea lor știu că puiul lor este în regulă, se lasă mult prea ușor afectați de feed-back-urile negative primite de la educatori ori de la persoane cu care cel mic vine în contact. Afectarea lor merge într-acolo încât achiesează inconștient la ideile și criticile „binevoitoare” ale celor străini, însușindu-și-le pe deplin, ajungând, în cele din urmă, să uite că în „propoziție” este vorba despre un subiect uman, propriul lor copil, și nu despre un lucru oarecare ce ar putea fi cotat ca „bun” sau „rău”. Îndepărtarea de esența lui de subiect uman unic, nerepetabil, purtător de valori și trăiri nereplicabile, duce la o alienare a parintelui care începe să minimizeze rolul limbajului iubirii în comunicarea cu copilul, înlocuindu-l cu cel al rănirii. De bună seamă că analiza de față se referă la copiii prea des criticați de către adulți, copii cărora li se fac mult prea des reproșuri cu priviere la lipsa lor de concentrare, de interes, de reacție. Despre copiii încurajați în obrăznicie de către părinți care nu intervin în educația lor din teama de a nu le „frâna” genialitatea, vom discuta într-o altă postare.
Ce alternative ați avea ca părinte al unui copil ce iese în evidență prin purtări mai puțin dorite într-un mediu instituțional auster, mai deloc centrat pe nevoile preșcolarului/școlarului și șablonard?
În primul rând să vă asigurați copilul că nu este singur pe drumul lui către cunoașterea lumii. Singurătatea poate pătrunde în sufletul lui când vă simte că vă deziceți de el, de acțiunile lui, de centrele lui de interes.
Copiii au mare nevoie de noi mai ales în clipele în care greșesc ori eșuează, ori noi exact în acele momente catadicsim să nu mai fim noi. Brusc ne luăm o alură serioasă, scorțoasă, inabordabilă. „Aici justițiarul de serviciu, la datorie! Cine a îndrăznit să încalce vreo regulă??? Unde ești, tu, cel neascultător? Am aici în hrisov o condamnare pentru tine.” Deși nu suntem prea vorbăreți, debitul verbal crește și, odată cu el, și o multitudine de culori și de grimase noi ne brăzdează chipul, altădată mai relaxat. Și, în acest contex, care ar fi făptura aceea dispusă a mai cere ajutorul unei asemenea arătări?! Mă îndoiesc că voi ați face-o să fiți în locul lui. Dacă doriți să vă ceară ajutorul și să se confeseze, fiți cumpătați și gestionați-vă furiile cu calm! Mare parte din reacțiile noastre viscerale provin dintr-un prea plin de noi. Plinătatea, trebuie sa avem în vedere asta, nu mai lasă pe nimeni și nimic să intre în ea. Poate din același soi de plinătate puiul vostru nu vă ascultă…Descărcați-vă puțin de prea plin și mai primiți în voi și pe alții! Faceți loc blândeții, răbdării, încântării, păsării, înțelegerii, celorlalți! Mândria este una dintre încărcăturile grele ale plinătații și unde mai pui că este și inflamabilă?! Când ne este lezată de criticile semenilor, bubuie. Acum cred că înțelegeți mai bine de ce ne înfuriem atunci când ni se fac reproșuri cu privire la noi ori la copiii noștri. Mândria nu ne lasă să fim cumpătați și să privim lucrurile ca fiind rezolvabile.
Atunci când interacțiunea cu educatorul copilului vostru se rezumă doar la a primi feed-back-uri negative din parte-i, meditați întâi asupra cauzelor care întrețin o relație deficitară a celor doi. Feriți-vă să căutați vinovați și pricini de ceartă! Dacă ați depistat sursa neînțelegerilor lor, mediați și intermediați relația copilului dvs. cu educatorul, până în momentul în care copilul va fi învățat de la voi tot ce trebuie pentru a-și susține singur punctul de vedere cu respect, demnitate, înțelegere și păsare față de interlocutor și până educatorul va reuși să-l vadă în lumină, nu în conuri de umbră! E o muncă grea, mai ales dacă veți întâlni dascăli care nu vor să vă asculte. Insistați, perseverați, fiți creativi în abordare și nu doar zornăitori! Dacă zornăiți prea tare, dați apă la moară educatorului care va conchide că “așchia nu sare departe de trunchi”. Eu cunosc cel puțin un părinte care a procedat astfel și copilul lui, care era diagonsticat ca fiind de “neșcolarizat”, este acum un as în matematică și un dansator excelent, dascălii apreciind, într-un final, perseverența și izbânda părintelui și a copilului.
Dacă veți da, totuși, peste educatori de neclintit în stilul lor didactic și în prejudecățile lor legate de voi ori de copilul vostru, nu vă supuneți copilul unor cazne inutile și îndreptați-vă pașii spre un altul din categoria celor care și-au îmbrățișat meseria din convingere și pasiune. Căutați cele mai bune soluții pentru ieșirea din impas și nu soluții care să micșoreze valoarea copilului ori să-l rănească sau să frângă încrederea în potențialul lui!
Puneți-l în relație cu oameni/ pedagogi blânzi, răbdători, cu principii și valori morale! Va învăța de la ei prin mimetism tot ce va fi necesar, cum învață și de le dvs. tot prin imitație.
Fiți cu băgare de seamă când îi alegeți grădinița ori școala! Să faceți alegerile în funcție de nevoile lui, de interesele și de afinitățile lui, nu de ale voastre!
Fiți zilnic partenerul lui de joacă, atât cât timpul vă îngăduie! Fiți siguri că veți ajunge să fiți apoi și partenerul lui de confesiuni.
Încurajați-l să-și facă prieteni! Socializați împreună întâlnindu-vă cu familii prietene, cu colegi, cu rude! Oferiți-le situații de interacțiune socială variată, de calitate!
Implicați-l de la o vârstă fragedă în activități casnice, rutiniere, dar și de învățare, de complexitate scăzută la început pentru a putea izbândi! Creșteți gradul de complexitate al acțiunilor pe măsură ce reușește. Nimic nu este mai frustrant pentru un copil, la începutul experiențelor lui de învățare, decât eșecul repetat.
Valorizați-i talentele, incurajați-l în activitățile care-i suscită interes. Inscrieți-l la cursuri și la cluburi la care să poată avea ocazia de a se afirma în domeniile care-i plac. Succesul îi va da încredere în sine, iar copilul îi va credita pe cei care l-au susținut în reușită.
Dacă debordează de energie, încurajați-l să facă sport! Faceți sport împreună! Organizați drumeții în aer liber, jocuri de mișcare în familie!
Arătați-i cum să învețe! Însoțiți-l în învățare, printr-o prezență discretă, fără a-l face câtuși de puțin dependent de voi! Sunteți acolo să-i croiți încrederea în putința lui, nu în neputință.
Numiți fără oboseală sau plictis lucrurile bune pe care le fac! Chemați-i calitățile pe care doriți să le scoată la iveală. Cel mai ușor le puteți chema și numi prin activități de joacă, prin muzică, dans, modelaj, pictură, sport.
Treceți dincolo de protestele lui “nu vreau” și “nu pot”. Exersați alături de el, într-o manieră ludică, tot ceea ce vă doriți ca el să învețe. Joaca de-a învățatul prinde bine la toate vârstele! Ulterior va face lucrurile respective în mod lesne, fără a mai accesoriza acțiunea cu joacă.
Evitați să minimizați efortul depus ori să reduceți totul la rezultatul obținut! Acordați atenție procesului de învățare, atitudinii lui, trăirilor pe care le încearcă, micilor progrese apărute de la o zi la alta. Dacă îl veți ajuta la turnarea unei fundații solide, de restul construcției va dori să se ocupe singur.
Amintiți-vă în permanență că minunea pe care ați primit-o în dar este vie și evoluează! Fiți conștienți de valoarea ei și cântați-i reușita! Încrederea dvs. în copil va deveni încrederea lui în el și a lui în dvs! În fond dvs. și el sunteți înlănțuiți pentru totdeauna într-un dans al iubirii din care nu vă puteți desprinde pentru că aveți unul și același ritm și pentru că trăirile vă apropie.
Fiți primul și cel mai fervent susținător al talentelor/potențialului lui! Păstrați-vă privirea senină când vă uitați în ochii lui, zâmbetul pe buze când îi vorbiți și iubirea în inimă când îl sfătuiți!
Și amintiți-vă: să obosești să fii părinte e contra firii!
Psiholog,
Nicoleta Horduna