Jocul are implicaţii majore în dezvoltarea psihologică a copilului. Copilul se dezvoltă prin joc, acesta fiind primul stadiu de ȋnvăţare şi activitate. De fapt, această formă de activitate caracterizează toate vârstele, diferenţa fiind legată de funcţiile jocului.
Jocul este o activitate voluntară şi spontană, ce produce bucurie. Acesta are o componenta fizică, reală şi una paralelă, fantastică, ȋn care copilul interpretează un rol ȋntr-o poveste imaginată de el ȋnsuşi.
Copiii se joacă diferit ȋn funcţie de stadiul de dezvoltare ȋn care se află. Ȋn primul an de viaţă, copilul face cunoştinţă cu jocul de mişcare, cu jocul de manipulare a obiectelor, fiind centrat pe jucărie şi pe vocalizare (se joacă cu sunetele).
Ȋn intervalul 1-3 ani, jocul cunoaşte o dezvoltare deosebită, fiind simplu şi desfăşurându-se ȋntotdeauna cu jucării sau obiecte casnice. Ȋn această etapă de dezvoltare, copiii se joacă unii lângă alţii şi nu unii cu alţii.
Jocul copilului la 3-6 ani se îmbogăţeşte foarte mult. Chiar dacă la 3 ani încă persistă jocul de manipulare, apar maniere complexe de dezvoltare a acestui tip de joc. Imitaţia predomină, dar funcţionează ca un catalizator creativ, copilul preluând în comportamentul său conduitele umane simple la care a asistat.
La 4 ani, jocurile se complică şi se diversifică foarte mult, poate merge pe bicicleta cu 2 roţi, poate patina, sunt favorite jocurile cu mingea şi simte nevoia jocului cu ceilalţi copii, astfel încât jocul izolat pierde din importanţă. Se joacă mai bine cu un copil mai mare sau mai mic decât vârsta lui, unde exersează rolul de lider sau de subordonat. La 5 ani, jocul de rol predomină. Copilul preia roluri din familie sau societate, acum el devine „mama”, „tata”, „pompierul”, „vânătorul”. Jocul „de-a mama şi de-a tata” este diferit de cel legat de personajele întâlnite în social.
Prin joc, ȋşi va exersa abilităţile şi calităţile: independenţa, creativitatea, curiozitatea şi abilitatea de a rezolva probleme. Poate reprezenta de asemenea un mod important de a explora sentimente şi valori, de a-şi dezvolta abilităţile sociale şi de a exersa reacţii şi comportamente.
Rolul adultului în jocul copilului este important în fiecare etapă a copilăriei mici, dar se modifică de la an la an, pe măsură ce copilul creşte. Relaţia adultului cu copilul în activitatea ludică trebuie să fie sprijinită, adultul să evite impunerea propriilor idei în legătură cu jocul. Interacţiunea cu adultul în joc este importantă pentru deprinderea autonomiei de expresie, pentru suportul pe care-l oferă, pentru exersarea capacităţilor de limită ( lucruri pe care le-a învăţat de curând şi de care nu este sigur, cum ar fi mersul pe bicicletă). Dar cel mai important beneficiu al jocului cu adultul este cel afectiv. Copilul percepe dragostea parentală mai uşor în activitatea ludică, aceasta fiind asociată puternic cu sentimente pozitive faţă de activităţi de tip rutină, care cel mai adesea, până la 4 ani, sunt asociate negativ, de obicei pentru că ele întrerup jocul.
Mediul este un important factor pentru jocurile sociale, deoarece cu cât copilul petrece mai mult timp jucându-se singur sau uitându-se la televizor cu atât el va tinde să se joace singur pentru mai mult timp, pentru că mediul l-a făcut mai pasiv, nefiind astfel obişnuit să interacţioneze cu alţii. Observaţiile asupra copilului în interacţiune cu membrii familiei sau cu mediul său social sunt extrem de importante, deoarece copilul, în special până la vârsta de 6 ani, nu are posibilitatea de a verbaliza complet sau adecvat trăirile, sentimentele, gândurile, atitudinile sale faţă de experienţele cu care se confruntă şi nici dorinţa de a se face înţeles.
Exemplu:
,,Ioana are o fetiţă de 3 ani şi jumătate. Aceasta are un loc de muncă solicitant, iar timpul pe care ȋl petrece cu Maria este limitat.
Ioana vine obosită de la serviciu, se ocupă de sarcinile casnice, iar când trebuie să se joace cu Maria preferă să o lase pe tabletă sau la desene animate.
Ȋn fiecare seară Maria ȋi spune: mami, mami hai să ne jucăm…vreau să ne jucăm. Mama răspunde cu greu insistenţelor fetiţei.
A doua seară fetiţa ȋi spune mamei că vrea să se joace, dar mama este ocupată şi nu poate.
Ȋntr-o zi mama o duce pe Maria ȋn parc, dar atunci observă că fetiţa se joacă singură, refuză să se joace cu ceilalţi copii.
Ioana a realizat cât a greşit că nu s-a jucat cu ea când dorea şi astfel şi-a schimbat comportamentul indiferent de oboseala pe care o resimte.
Maria a devenit mai sociabilă şi acum când merge ȋn parc se joacă cu toţi copii.”
Psiholog,
Mirela Manea
Bibliografie:
- Graţiela, S. (2003) Psihologia vârstelor, Ed. Fundaţiei România de mâine.
- Mircea, T. (1999) Psihologia şi psihopatologia dezvoltării copilului mic, Ed. Augusta.