Bătrânii noștri- unii- încă, mai trăiesc; mai exact supraviețuiesc.
Bătrânii de astăzi nu mai seamănă cu cei de ieri. La chip- poate că da, sunt la fel de aduși de spate, de ridați, de albiți de griji-deși asta s-ar poate remedia cu puțină vopsea de păr. Mersul le este tot legănat și stingher, vocea- lipsită de putere. Privirea? Privirea poate nu le mai este la fel de clară ca a celor demult apuși.
Aceia priveau mai mult spre Cer, mai mult prin slova Scripturii, mai mult prin sufletul semenilor.
Aceștia de astăzi își pierd din limpezimea ochilor trântind ușa în nas vecinilor- care gândesc altfel decât ei- ori sărmanilor ce le cer milostenie, privind îndelung la cutii inerte cu conținuturi amăgitoare despre viață, înșirându-și pe mese de sticlă- cu greu achiziționate din pensia lor mizeră, dar pe care le consideră o investiție absolut necesară, fiind de ultimă modă printre vecinii de la bloc- toată averea lor farmaceutică care le sună la fel de gol și nealinător ca și portofelul.
Privirea aceia…clară și limpede de altă dată, privirea aceia alinătoare și plină de susținere a bătrânilor de odinioară e greu s-o mai afli acum îndărătul unor ochelari proptiți între ei și lume; proptiți acolo parcă mai mult dintr-o dorință a lor de a se ascunde de ceilalți în spatele unui „zid” rece și inert de sticlă.
Bătrânii de astăzi sunt mai săraci. Sărăciți material, sărăciți sufletește.
Cine i-a sărăcit?
În mare parte cei care țin în mâinile lor flămânde și grosolane frâiele țării; în destulă parte noi toți cei care suntem interesați exclusiv de soarta noastră individuală; în considerabilă parte chiar ei înșiși care, printr-un proces amnezic indus de valul europenizării, au început să-și nege valorile moștenite de la strămoși, tăindu-și rădăcinile care îi legau de ceva sigur și sfânt, un trecut comun-trecutul neamului lor.
Bătrânii de astăzi sunt mult mai triști decât cei de odinioară. Sunt triști pentru că dezrădăcinarea de ceea ce era acest popor nu le poate aduce alinare. Sunt triști pentru ca au realizat că, atunci când erau încă tineri și le stătea în putință, au uitat să semene în pruncii lor , așa cum au făcut părinții și buneii lor, iubirea de familie și de glie, iubirea și păsarea de oameni, iubirea și respectul pentru normele și valorile sănătoase, iubirea pentru Dumnezeu, iar, astăzi, urmașii lor sunt reci și inerți în preajma tuturor, nu doar a lor.
Bătrânii de astăzi, mulți dintre ei, sunt plini de remușcări pentru că ei înșiși simt că nu mai au pe nimeni și nimic în astă lume; îi doare înstrăinarea de ei înșiși și de cei dragi.
Astăzi, sărmanii, privesc cu jind, cu ochii ațintiți în negura unor timpuri demult apuse, pe când ai lor se întâlneau cu toții în vreo odaie strâmtă a câte unuia din neam, odaie cu pereți văluriți purtând amprenta unor mâini nu tocmai dibace în ale zugrăvitului, dar dornice să ofere protecție și un cămin călduros iarna și răcoros vara celor mai tineri ori celor mai vârstnici din familie. Odaia pe care o poartă în suflete bătrânii de astăzi e scufundată în întunericul unui timp de lipsuri, dar luminată de flacăra lumânărilor și încălzită de ardoarea și simțirea unor suflete vii. Acolo, la lumina lumânărilor și a ochilor scânteietori de bucuria revederii ,cei mai tineri sărutau mâna zdrobită de munci și arsă de soare a celor mai în vârstă. Acolo, în acel salut spus cu emoție și cu răsuflarea întretăiată, era îngrămădită, parcă, toată dragostea și respectul celor mai tineri pentru cei mai în vârstă: „Sărut mâna, maică! Sărut mâna, taică! Sărut mâna, buno! Sărut mâna, bunule! Sărut mâna, moșule! Sărut mâna…!
Atunci puținul fiecăruia pus pe masa roasă de uzură a vreunei familii era mult și îndestulător. Poveștile spuse de moșu’, de taica, de bunul ori de mămușoara se țineau lanț, iar sufletele chiar se înlănțuiau într-un dans trainic și drăgăstos al familiei, ființa lor „înălțându-se” de la masa familiei îndestulată de bucatele trupului și de cele ale sufletului.
Bătrânii de astăzi își privesc admirativi nepoții care le aruncă saluturi sclivisite și seci, culese de prin gașcă, de la școală ori de la televizor. „Ce deștepți sunt!” le spun acestora cu voce tare, ca pentru a-i admira și „Ce reci sunt!” își spun în sine, ca pentru a se descărca de nereușita transmiterii nici măcar unui singur salut care să-i poată lega pe urmași lor de un trecut plin de păsare.
Bătrânii de astăzi nu mai primesc scrisori și nici vizite prea dese, ca cei de odinioară, dar primesc telefoane, masaje pe whatsApp și pe Facebook. Ce încântați sunt bătrânii de noile invenții tehnologice și de păsarea celor dragi înstrăinați! Atât de încântați că pot da în dependența celor tineri de tehnologie. Iar încântarea aceasta îi sărăcește în cele din urmă de emoția vederii și revederii până și pe ei. La reîntâlnirea de familie, cei prezenți abia de își mai amintesc să se cuprindă în brațe. Poveștile au fost înlocuite cu un film bun. Iar masa are de toate pe ea; dar nu prea are emoție. Cu toții se ridică de la masă grăbiți de treburi cotidiene, de vreun telefon care sună, de vreun mesaj care necesită răspuns, de vreo problemă de serviciu care trebuie musai rezolvată atunci, în mare viteză. Cu toții se ridică de la masa de familie fără să fi avut timp să discute mare lucru, în afara unor conversații de complezență și a unor remarci despre cât de bine ori nu au fost preparate sarmalele, grătarul ori piftia. Se ridică de la masă la fel de înfometați pe cât au venit, dar cu burțile pline.
Bătrânii de astăzi își fac selfi și își cuprind în poză toată însingurarea și golul din suflet. Bătrânii de altădată nu acceptau în ruptul capului să dea imaginea lor blițului decât pentru o fotografie de familie ori de grup.
Bătrânii de odinioară știau să se prindă în hore și să imprime dansului un ritm energic, hotărât, puteau să doinească și să spună cimilituri; cei de astăzi își schimonosesc trupul în ritmuri languroase de manele, își scuipă în lume, printre sudalme și șuierături, năduful, povestesc întâmplări din viața celor pe care-i invidiază ori dintr-o lume siropoasă văzută la televizor și…își plâng de milă.
Bătrânii de odinioară mergeau, din convingere și dintr-un simț al datoriei moștenit, la vot, la nunți, la botezuri și înmormântări ori să dea o mână de ajutor vecinilor ori cunoscuților care doreau să-și dureze o casă. Bătrânii de odinioară ridicau biserici din dragoste de neam și de Dumnezeu și nu își lăsau zădărnicită vrerea și nevoia de obiceiurile mai puțin ortodoxe ale unor clerici. Dacă a fi făcut-o, astăzi nu am mai fi avut unde să mergem în pelerinajele noastre din concedii și nici unde să aprindem o lumânare în amintirea răposaților; cei de astăzi nu pot fi urniți din clevetire și din inerție decât de vreo condiționare ori de vreun schimb reciproc.
Și cum să nu le fie ușor celor ce ne conduc astăzi destinele în acest „astăzi” atrofiat de istorie, golit de valori, golit de puterea Cuvântului, secătuit de iubire, de acest astăzi în care supraviețuiesc oameni ce trăiesc egoist și singuri, înstrăinați de tot și de toate, cum să nu le fie lesne, întreb, să manipuleze, să dezbine, să fure, să distrugă acest neam uzând de arme care, altădată, nu ar fi avut deloc forță și nici izbândă-globalizare, toleranță indusă numai pentru anumite idei „minore”, înstrăinarea de tradiție, metode educaționale luate cu împrumut de prin alte țări care, cu toții știm, deja au pierdut frâiele noii lor generații?!
Bătrânii care încă supraviețuiesc sunt și mulți și puțini.
Mulți sunt acei bătrâni care doar supraviețuiesc ca prezență, cei cuprinși de selfi și de încântarea mirosului de grătar „centenar”, cei flatați de saluturi englezești, spaniolești, franțuzești, turcești ori indiene ale nepoților lor, cei care au lăsat din mână cartea de povești pe care ar fi trebuit să o citească nepoților și și-au lipit cu „superglue” telecomanda de mâini ca pe o obsesie de care nu mai pot scăpa, cei care își dau întâlnire cu semenii doar pentru a se bucura de nereușita acestora sau a altora.
Puțini sunt cei care știu ce rost au ei pe lume, care se bucură de fiecare cuvânt rostit de cel de lângă ei. Puțini sunt cei care își trăiesc viața cu demnitate și care nu învinuiesc pe nimeni de neajunsul lor și care văd în toți ceilalți și reușitele. Puțini sunt cei care își trăiesc viața cu smerenie, care își strâng, cu toată forța brațelor și căldura inimii, la piept copiii, nepoți și pe toate celelalte rude care le mai sunt în viață. Puțini sunt cei care privesc spre Dumnezeu și sunt mulțumitori pentru ceea ce au și pentru ceea ce sunt. Tot mai puțini sunt cei cărora le pasă de celălalt, de limba pe care-o vorbesc, de tradiția pe care ar trebui să o perpetueze, de credința pe care trebuie s-o poarte cu sfințenie în suflete și nu doar pe buze, de țara în care trăiesc, de istoria pe care-o învață nepoții lor la școală. Sunt puțini…
Încăpățânarea și nepăsarea în care ne-am format noi, cei mai tineri, în ultimele decenii nici măcar nu ne mai lasă să-i vedem ca prezență pe aceștia- puținii. Ei, totuși, mai sunt și se încăpățânează să supraviețuiască lângă noi, să ne amintească în fiecare clipă cine suntem și chiar să se îndărătnicească să dăinuiască în timp.
Aaa, da, ne aducem aminte de ei, ca prin minune, de Marile Sărbători. Atunci chiar îi căutăm cu asiduitate, căci realizăm că fără ei, purtătorii tradițiilor, ai dragostei, ai valorilor naționale și ai istoriei noastre, sărbătorile ne-ar fi mult mai pustii și mai globalizate. Și tot atunci umplem cu osârdie bisericile care, de altminteri, sunt destul de aerisite în restul anului.
Ce bine ar fi, nu-i așa, ca la români să fie Mare Sărbătoare în fiecare zi, dar nu cu mici, bere, manele și gadgeturi internaute, ci cu oameni cărora le pasă de familie, de părinți, de copii, de bunici și de alte rude, de vecini, de cunoscuți și de țara lor, de credință, de istoria și de limba română și care își dau întâlnire unii cu alții pentru că simt realmente că fără acești alții nu pot fi întregi și nici împliniți?!
Psiholog,
Nicoleta Horduna