Să spui adevărul ori să nu-l spui, mințind ori tăinuindu-l, devine pentru om un exercițiu la fel de firesc și de necesar ca respirația, alimentația, somnul ori ca orice altă nevoie care se cere acoperită pentru asigurarea supraviețuirii lui. Ce-i drept, nu se încadrează în categoria nevoilor fiziologice, dar se încadrează în categoria nevoilor care hrănesc esența ființei umane. Așa cum în primii ani de viață ne formăm ori nu deprinderea de a face alegeri sănătoase pentru trup, experimentând tot felul de situații și senzații, dar și observând la ceilalți maniera și mijloacele de care uzează pentru a se adapta viețuirii și supraviețuirii, tot așa învățăm ori nu să alegem și ceea ce este necesar și bun pentru viața noastră socială și spirituală.
Dincolo de anumite predispoziții cu care ne naștem (unii au o apetență mai mare pentru hrană, alții mai mică, alții au nevoie de mai multe ore de somn pentru a se putea reface, altora le sunt necesare doar câteva ore, unii sunt mai legați de lumea materială, alții mai mult de cea spirituală, unii au o „foame” mai mare de dragoste, alții se leagă cu înverșunare mai mult de lucrurile tangibile, materiale, unora li se pare atât de firesc să facă bine, altora atât de normal să facă rău), viața fiecăruia dintre noi se clădește, dărâmă și reclădește prin contactul pe care îl avem în mod susținut cu familia noastră, cu semenii, cu lumea din jur- în tot urcușul și decăderile ei.
Pentru majoritatea părinților primele confruntări cu „gogoșile” spuse de cel mic, oricât de mare ar fi cel mic și oricât de mici ori de mari ar fi „gogoșile”, sunt frustrante și tulburătoare. Iar dincolo de procesele de conștiință pe care și le face fiecare părinte în parte, la vedere și „la simțire” pentru copil este furia pe care o resimte și o exteriorizează părintele, și aici mulți adulți devin confuzi, nediferențiind lucrurile- copilul cu atât mai puțin- față de copilul său și sau față de purtarea acestuia.
Și minciuna, asemeni oricărei alte purtări pe care o dezaprobăm la copiii noștri, este un prim semnal al faptului că au apărut probleme în viața acestora, este o reacție venită dintr-o scurtcircuitare apărută la confluența dintre înțelesurile, principiile și valorile pe care noi le declarăm și pe care, în cele din urmă, ajungem să le aplicăm. Dar, spre deosebire de alte situații în care ne putem mulțumi doar cu simple constatări, de această dată reacția necesită o intervenție promptă și constantă, de îndreptare și de așezare a înțelesurilor în definiția și rolul valorilor cuvenite.
Ca părinte responsabil, căruia îi pasă de traseul prin viață al copilului său nu poți sta, în astfel de situații, cu mâinile în sân. Studiile alocate acestei cazuistici, care, paradoxal, nu sunt atât de multe pe cât ne-am fi așteptat, demonstrează, cu argumente și cazuri concrete, că incidența minciunii în rândul copiilor este mai frecventă în familiile în care: minciuna este o practică curentă în rândul adulților, părinții nu acordă atenție educației morale a copilului/copiilor lui/lor, în familiile nefuncționale, în familiile în care există un control parental mai scăzut asupra acestui fenomen, dar și în familiile exagerat de intruzive, care înțeleg să impună prin forță și reguli stricte anumite purtări. În familiile în care părinții au o conduită morală ireproșabilă, care sunt flexibili și adaptați nevoilor și situațiilor cu care se confruntă copiii, care nu fac presiuni exagerate asupra celor mici, care respectă și cultivă în viața lor, cu consecvență și din convingere, valori și principii sănătoase de viață, fenomenul este mai rar întâlnit. Cercetătorii justifică acest lucru prin prisma faptului că cei mici se simt mult mai vinovați, în cazul în care ar greși/minți, față de cei cu care împărtășesc aceleași valori. Din contră, în cazul părinților injuști, inconsecvenți ori neatenți la nevoile celor mici, copiii nu au aceeași atitudine de regret și de culpabilitate pentru faptele comise ori minciunile spuse, socotind aceste „operațiuni” ca pe niște acte de bravadă, ca pe niște lecții demonstrative, aflate la îndemâna lor, prin care îi pot penaliza și detrona, pentru totdeauna, pe adulți din poziția lor de autoritate impusă ori mimată-după caz-, aducându-i în situația de „adulți cu picioare de lut”, adică lipsiți de orice putere, de orice „armă”, cu scopul de a nu mai putea fi constrânși, manipulați ori nedreptățiți de către adulți.
Dacă, bunăoară, în locuința voastră, becurile se vor arde într-un ritm alarmant, după ce veți fi dat vina pe tot felul de factori-cum ar fi calitatea îndoielnică a becurilor, penele de curent frecvente, etc., vă veți pune, inclusiv, problema ca nu cumva să fie vorba despre o problemă legată de instalația electrică. Din aproape, în aproape veți căuta sursa arderilor și după ce veți fi eliminat toate cauzele, situația cu care v-ați confruntat, cu siguranță, o veți fi remediat, dar cine vă poate garanta că astfel de situații nu se vor repeta în decursul timpului?!
Aceeași situație este și în cazul „arderilor” care se petrec în copiii noștri atunci când se agață mai mult de minciună și mai puțin de adevăr. Minciuna copiilor noștri este doar un efect, iar pentru părinți, prioritar, în astfel de situații, este să identifice cauzele care au determinat acel curs al denaturării, ascunderii ori înlocuirii adevărului și domolirea furiei exterioare.
Tot pedalez pe acest aspect al furiei care ne însoțește reacțiile în momentul în care ne „prindem” copiii în plasa minciunilor întrucât, adesea, tocmai furia pe care o exteriorizăm în contactul cu ei este cea care blochează în copii imboldul acestora de a ne mai putea spune adevărul. Sunt destul de mulți copiii care și-au făcut din minciună un scut de protecție din pricină că, atunci când au mers cu inima deschisă către părinte pentru a le destăinui o faptă ori o întâmplare în care au conștientizat că nu au procedat tocmai bine, acesta, în loc să audă strigătul lor de ajutor, de susținere și de ghidare, a izbucnit, asemeni unui vulcan în plină erupție, în șuvoaie clocotitoare de amenințări soldate cu sancțiuni, unele dintre ele chiar nedrepte și lipsite de legătură cu fapta comisă, și discursuri moralizatoare. Astfel că puntea de comunicare bazată pe sinceritate și adevăr dintre copil și adult s-a frânt sub greutatea furiei adultului. Din această experiență copilul a putut trage o primă concluzie: adevărul este dureros; și atunci apare logic o dilemă în mintea celui mic: „De ce aș vrea să mai spun adevărul dacă îmi aduce suferință, neplăceri, muștruluială?”
Oare nu cumva această lipsă de temperare a pornirilor noastre interioare de adult declanșează în ei nevoia de a plăsmui o pseudo-realitate care să-i ferească de furia și de sancțiunile noastre, considerate de ei nedrepte, urmând și ei aceleași tipare pe care le-au întâlnit la adulții din proximitate, cum ar fi acela al declarațiilor pe venit, neverosimil de mici, pe care le fac către stat tocmai pentru a nu li se lua prea mult din ceea ce consideră ei că este doar al lor ori al minciunilor contextuale, pentru îndulcirea sancțiunilor, la care apelează șoferii opriți în trafic de către polițiști pentru depășirea limitei de viteză, iar exemplele de minciunele sociale, acceptate și folosite frecvent, pentru ieșirea din impas, de către mulți dintre adulți pot continua.
Înainte de a fi atât de radicali, drastici și sentențioși, să ne rezervăm un timp în care să ne analizăm propria purtare, modelele de probitate morală pe care le oferim copiilor noștri ori copiilor din jurul nostru, iar mai apoi să trecem la îndreptarea noastră și a celorlalți.
Un părinte care își permite să facă uz de principii și valori morale după bunul lui plac nu poate să aibă pretenția la copiii lui să fie oameni morali. Un părinte care este sincer ocazional nu poate cere copiilor lui să spună adevărul în orice circumstanță. Încrederea și sinceritatea sunt două trăsături valoroase care cresc, în timp, în fiecare dintre noi, dar mai cu seamă în cei mici, printr-un schimb reciproc, având ca fundamente dragostea, perseverența, flexibilitatea și echilibrul. Noi nu ne naștem sinceri, noi devenim sinceri în urma unor exerciții permanente care au la bază reciprocitatea. Exercițiile acestea pot începe cu a le pune întrebări celor mici despre faptele ori alegerile lor astfel încât să nu-i punem în situația de a se apăra, justifica, disculpa ori apela la minciună ori confabulație. În loc să afirmăm acuzator: „Tu ai făcut/ales lucrul acesta!” sau să întrebăm cu subînțeles „Cine a făcut lucrul acesta?”, am putea înlesni exercițiul sincerității prin reliefarea unui cadru care a putut influența respectiva faptă ori alegere. Asta ne aduce în situația în care copilul conștientizează că am înțeles ce a simțit el atunci când a făcut alegerea ori fapta nesăbuită, iar deschiderea și dorința lui de a recunoaște greșeala și a cere ajutor, în acest context, vor face posibil dialogul constructiv. Simpla creare a acelui cadru nu va fi suficientă, însă, exercițiului de îndreptare, așa că va trebui să o însoțim cu exemple care să-i ajute pe copii să conștientizeze efectele acțiunilor și alegerilor nepotrivite și minciunilor spuse pentru așa-zisa ieșire din impas. Și ceea ce trebuie să înțeleagă copiii din toate aceste experiențe și exerciții este că minciuna, indiferent de justificările care stau la baza născocirii ei, afectează credibilitatea noastră în ochii semenilor, iar încrederea, odată pierdută, este extrem de greu de recâștigat.
„De ce am vrea să câștigăm și recâștigăm încrederea semenilor în noi” vor întreba atunci, în mod firesc, copiii?
„Pentru că în lipsa ei oamenilor le va fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să se înțeleagă între ei”, vom răspunde noi, adulții.
Așadar ceea ce trebuie să facem atunci când copilul nostru îmbrățișează minciuna în locul adevărului, dincolo de a ne înfrâna furiile și tendința de a-l sancționa drastic, este să-l facem să înțeleagă că nu acceptăm minciuna și, totodată, să ne asigurăm că înțelege și motivele pentru care noi nu o putem accepta.
Lipsa de reacție în cazul apariției minciunii în viața copiilor voștri nu este indicată, cum nici exacerbarea situațiilor legate de minciună nu este. De preferat este, în astfel de situații, după cum scriam și mai sus, să vă păstrați calmul, să vă înfrânați furiile și orice tendință de exagerare, să analizați cauzele care au putut genera astfel de reacții la copiii voștri, motivele invocării minciunii, să luați în calcul și gravitatea minciunii, să-i faceți pe copii să înțeleagă că dezaprobați minciuna sub orice formă ar fi ea și că așteptați de la el, ca pe viitor, să aleagă să spună adevărul pentru a-l putea ajuta să găsească soluții pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă și abia apoi să le comunicați sancțiunile care se vor aplica pentru cele două aspecte- faptă comisă și minciună plăsmuită pentru acoperirea faptei.
Atât copiii cât și adulții apelează, în mod frecvent, la minciună, având justificări dintre cele mai variate: pentru evitarea pedepsei, pentru obținerea de recompense sau beneficii, din mândrie pentru a nu recunoaște că a greșit, din dorința de a evita rușinea ori umilirea pentru că nu se pricepe foarte bine la un anumit lucru, pentru a evita mânia/ furia părinților/șefului, pentru a proteja pe cineva drag( colegi, prieteni), în semn de loialitate, din tact sau din politețe, pentru a-și spori statutul, pentru a-și proteja intimitatea, pentru a-și spori puterea sau pentru a diminua din autoritatea cuiva, pentru a evita crearea unei situații sociale dificile.
Dacă vom fi sinceri, vom recunoaște cu toții că am mințit și că, din când în când, încă, mai mințim, fie că e vorba de minciuni pe care le spunem pentru a ne apăra de intențiile rele ale unor semeni, fie că mințim pentru a nu răni ori speria /panica pe cei dragi ori pentru a-i proteja pe aceștia de vreo sancțiune nedreaptă, fie că mințim din considerente sociale pentru a nu jigni ori a nu dezamăgi pe cei la care ținem, fie că “aducem” în viața copiilor noștri, cu cele mai bune intenții, personaje plasmuite de imaginația noastră-Moș Crăciun, Zâna Măseluță, Moș Nicolae, Iepurașul de Paște, etc.
Exemplele enumerate mai sus sunt unanim acceptate de către societate și socotite ca făcând parte din categoria “minciunilor nevinovate”. Dar, pe lângă aceste “minciunele nevinovate”, sunt destul de multe minciuni spuse, atât de copii cât și de adulți, cu intenții conștientizate și scop foarte clar.
Atunci când părinții se vor concentra asupra gravității minciunii spuse de copil, vor ține cont de câteva aspecte precum:
– este copilul responsabil pentru ce a făcut? A făcut respectiva faptă în mod conștient, cu intenție, în ciuda atitudinii pe care știa că o au părinții față de acel aspect?
-ce rău a generat prin minciuna respectivă? A fost cineva rănit? A fost afectată proprietatea cuiva prin fapta respectivă? A încălcat vreun principiu important?
– a înrăutățit minciuna lucrurile?
– minciuna a devenit un modus vivendi pentru copil?
După stabilirea motivului minciunii, dar și a gravității acesteia, părinții ar trebui să știe cel mai bine cum să procedeze pe mai departe pentru a adopta cea mai potrivită atitudine și pentru a lua cele mai bune decizii.
Câteva sfaturi pentru noi, părinții care trăim într-o lume saturată de miniciună
- Să conștientizăm că nici pe noi nu ne-a ocolit întotdeuna “plasa” minciunii și să nu încercăm să fim “mai catolici decât Papa”! dar nici
- Să nu ne lăsăm “furați” de nonvalorile acestei lumi! Pentru asta trebuie să facem tot ceea ce ne va sta în putință pentru a crește și a educa copii sănătoși și din punct de vedere moral!
- Să ne analizăm purtările cu mare atenție pentru a vedea dacă nu cumva noi, prin vorbele, faptele, pornirile noastre, am genera contradicții în mintea copiilor noștri și achiesarea acestora la minciună, văzută de ei ca plasă de salvare, mijloc de destituire a noastră din poziția de autoritate competentă, scară de escaladare spre un statut râvnit de ei ori spre beneficii obținute în mod facil!
- Să fim bunii lor ascultători și să facem acest lucru cu dragoste, empatie și înțelegere, indiferent de faptele pe care le-ar face, adoptând o atitudine echilibrată, dar fermă și dezaprobatoare față de minciună!
- Să ne încurajăm copiii să vorbească despre toate problemele care îi frământă și să clădim zilnic o relație strânsă și armonioasă cu ei, bazată pe încredere reciprocă, sinceritate, sprijin și respect mutual!
- Să aducem argumente pertinente acțiunilor noastre și să determinăm în ei schimbări în bine, fără a-i manipula și constrânge!
- Să fim deschiși în a cere, a asculta și a accepta și alte păreri decât cele ale noastre, păreri cu privire la copilul nostru și la acțiunile lui pe care noi le dezaprobăm; păreri venite de la persoane avizate, care l-au cunoscut și din altă poziție și perspectivă decât noi!
- Să nu-i silim să ajungă în situația de a ne minți ori manipula! Vom reuși lucrul acesta și dacă nu vom face presiuni prea mari asupra lor și dacă nu vom fi prea intruzivi cu ei.
- Să le lăsăm libertatea de “a respira” în voie și de a decide de bunăvoie ce vor să ne povestească, căci nici limbuția nu este prielnică sănătății lui sufletești și nici relațiilor sociale pe care le va dezvolta!
- Să fim corecți și juști cu toți cei din jur, fără a face acest lucru în mod selectiv și cu ocale diferite!
Psiholog,
Nicoleta Horduna