Până acum v-am obișnuit doar cu articole despre copii, despre relația copiilor școlari și/sau preșcolari cu părinții lor. Subiectul pe care vi-l propun astăzi nu este rupt, deși așa ar părea la prima vedere, de contextul acestor relații familiale, căci, așa cum văd eu lucrurile, noi suntem o continuare a acestora, bătrânii trăind printre noi, rămânând în noi, chiar și aceia care nu mai sunt, iar familiile tinere, mă gândesc, ar trebui să „folosească” această resursă pentru a se putea bucura, în educarea copiilor, de modelul, ajutorul și înțelepciunea celor aflați în toamna vieții lor, căci destui dintre aceștia au, încă, multe roade de oferit și, din nefericire, în foarte puține situații, mai au cui.
Cred, văd și îi simt pe mulți dintre bătrânii pe care îi întâlnesc zilnic că sunt din ce în ce mai triști și foarte, foarte puțini mai sunt „văzuți”; și asta nu din pricină că ei ar avea „proprietatea” invizibilității, ci pentru că noi, cei ce avem, încă, chipul neridat, picioarele rapide și sânge clocotitor în vene, suntem prinși într-un tsunami de interese și de preocupări foarte concrete, mercantile și schimbătoare din care, cu greu, am mai putem vedea, auzi, simți, ajuta și pe altcineva.
Bătrânii sunt asemenea unui anotimp târziu. Niciunul nu este la fel, cum nici anotimpurile nu sunt la fel. Unii sunt schimbători- când de încredere, când dependenți, când senini și pașnici, când întunecați și revendicativi; alții sunt calzi, blânzi și împăciuitori ori clocotitori și năvalnici ca o ploaie puternică de vară, dar la fel de împăciuitori ca și primii; unii sunt plini de roade, dar nu și de bucurii, încărcați de tâlcuri, scuturându-și în singurătate vorbele pe care le rostesc, printre lacrimi, mai mult spre a nu-și uita graiul, alții sunt reci, înnegurați, împietrindu-i pe cei din jur cu necazul pe care și-l revarsă în afară printr-o suflare înghețată.
Știu, cu toții avem preferințele noastre când vine vorba despre anotimpuri, cu atât mai mult atunci când vine vorba despre oameni. Dar oare frumusețea timpului nu este dată tocmai de această bogăție adusă de succedarea celor patru anotimpuri care ne încarcă, pe noi muritorii de rând, cu emoții, cu sentimente, cu satisfacția obiectivelor realizate și cu amintiri?! Cu atât mai mult, diferitele tipologii de bătrânii, asemeni varietății anotimpurilor, ne pot umple cu emoții, uneori contradictorii- ce-i drept, cu sensuri, cu trăiri, cu învățăminte și cu planuri/obiective pe care ni le stabilim inclusiv pentru dezvoltarea noastră personală, planuri despre cum să evoluăm „ ca să nu involuăm”- vorba unui înțelept aflat încă în viață- asemeni unora dintre cei pe care îi vedem stingându-se dureros sub ochii noștri ori despre cum să îmbătrânim frumos asemeni altora.
În fond, ei sunt albia prin care s-au scurs anii timpului istoric, greutățile acestor vremuri. Apa Marelui Timp a săpat în ei mai adânc sau mai superficial, în funcție de nazurile acestuia( ale Timpului) ori de tăria pământului (trăsăturile de personalitate/caracterul fiecărui om) pe care l-a aflat la revărsarea lui năvalnică. Ei, dacă vreți, sunt însăși geografia și istoria acestui spațiu, acestui pământ în care cu toții am vrea să ne putem înfige rădăcinile; ce uităm cei mai mulți dintre noi este că, atunci când rădăcinile care ne leagă de viață încep să dea semne de uscare, ne prefacem cu toții în albii prin care se scurg, fără milă, apele Marelui Timp. Sunt unii cărora nu le plac ridurile și pielea zbârcită a bătrânilor, preferând vederii trupuri siliconate și schimonosite de bisturie reci, dătătoare de cicatrici artificial create. Trupurile oamenilor poartă în ele istoria vieții acestora și a moștenirilor lor genetice. Ridurile, pielea lăsată, albul părului este marca noianului de clipe, cu bune și rele, trăite de noi aici, pe Pământ, dar sunt perfect firești și ne amintesc că trebuie să prețuim fiecare clipă dăruită spre trăire. Scăderea funcțiilor mnezice (apariția tulburărilor de memorie, alterarea cognitivă asociată), a mecanismelor de autoreglaj și a capacității de funcționare a întregului organism dau bătrâneții o greutate dureros de purtat de către cei în cauză și respingătoare pentru unii dintre aparținătorii celor în vârstă. Totuși, să ne gândim că tabloul toamnei umane nu a fost „pictat” spre a ne speria și scârbi, ci spre a declanșa în noi dorința de a trăi frumos și echilibrat pe tot parcursul vieții, inclusiv la bătrânețe, și pentru a alege să legăm cele două fire, ale vieții și ale morții, prin nodul acesta asigurându-se interconectarea noastră cu generațiile trecute și cu cele viitoare.
Așadar, cu toții, de la mic la mare, împărtășim și vom împărți aceeași soartă. Și parcă regăsim în fiecare copil pe bătrânul care a plecat ori va deveni și în fiecare bătrân pe copilul care a fost și care va să vină. Cu toții suntem legați de același fir care se cheamă viață și despărțiți de aceeași chemare a stingerii/morții.
Eu nu cred că-i putem scoate din prezentul ecuației vieții noastre de familie pe bătrânii de printre noi și nici pe cei din noi. Și atunci de ce nu i-am vedea?!
Nu aștept un răspuns la această întrebare; fiecare va răspunde pentru sine, sieși.
Sunt convinsă că fiecare dintre noi vom găsi diverse justificări pentru atitudinea adoptată față de bătrânii noștri (părinți, bunici, unchi, mătuși, vecini, oameni de pe stradă, oameni ai străzii).
Unul dintre aspectele de care ar trebui să ținem cont, totuși, în relația noastră cu cei din jur este acela că nu ar trebui să rănim, jignim, umilim pe nimeni în viață aceasta, cu atât mai puțin pe cei lipsiți de alternative și de apărare (copii, persoane cu dizabilități, bătrâni). Iar dacă noi considerăm că ei ne-au rănit ori jignit în vreo situație, putem să-i iertăm, căci iertarea este începutul unei vindecări comune.
De ce ar trebui să ne vedem bătrânii/ să ne pese de ei și care ar fi motivele pentru care să-i ținem prezenți în viață noastră și a copiilor noștri?
Din foarte multe motive.
Îi vedem pentru că ne-au dat viață; noi suntem o parte din ei, parte pe care nu avem cum să o negăm, căci ne-am declina/nega identitatea.
Îi vedem pentru că ei ne-au văzut atunci când noi eram dependenți de ei și ne-au îngrijit fără a face din acest lucru o obligație, ci o declarație de iubire, de păsare. Nu cred că noi, în vremea copilăriei noastre/dependenței noastre, ne chinuiam mintea cu întrebări din seria celor care le bântuie lor astăzi sufletul: „Cine va avea grijă de mine când nu voi mai putea să mă descurc singur?“ „Pe mine mă mai iubește careva?” „Ce se va întâmpla cu mine, dacă voi rămâne singur/ dacă mă voi îmbolnăvi?” Mare parte dintre noi nu am avut astfel de griji, căci părinții și/sau bunicii, oamenii care îngrijeau de noi atunci, ne ofereau siguranță și stabilitate.
Îi vedem și pentru că suntem conștienți că purtările nostre față de semeni, față de bătrâni, în cazul acesta, sunt înregistrate și copiate de către copiii noștri care, atunci când vor ajunge la rândul lor părinți, iar noi bătrâni, le vor replica pe pielea noastră. Atunci nu știu ce scuză am mai găsi educației pe care le-am dat-o pe când ne erau copii în formare; cel mult, dar inutil și perdant, ne putem sustrage vinovăției plasând întreaga culpă în vreo trăsătură de caracter a copilului nostru care ni s-ar părea nouă că ne-ar fi nedreptățit ori în cârca vreunei alte persoane care l-ar fi putut influența de s-a putut înstrăina de familia lui de origine și de responsabilitățile sociale pe care nu și le asumă. Și aici, parcă, se potrivește de minune vorba moștenită din bătrâni “Cine naște vânt acela va culege furtună”.
Îi vedem pentru că nu-i putem priva pe copiii noștri de darurile pe care bătrânii încă le mai au de oferit celor mici- iubirea, răbdarea, tâlcurile, poveștile lor de viață. Relația celor mici cu cei în vârstă este o punte firească și absolut necesară care asigura legătura dintre trecut, prezent și viitor, conștientizând generațiile prezente și pe cele viitoare asupra rolurilor sociale, civice, familiale pe care le au de îndeplinit, dându-le identitatea personală, națională, de neam și de familie. În amintirea copiilor, după trecerea mai multor decenii de viață, vor rămâne câteva portrete foarte clar conturate și blânde care îi vor urmări toată viața, luminându-le calea, oriunde s-ar afla: mama, tata, bunicul, bunica, unchiul, mătușa, doamna educatoare/învățătoare, vecinul, bătrânul de la colțul străzii, etc. …Din amintirea multora dintre noi, când dăm timpul în urmă, nu lipsește imaginea bătrânilor. În poveștile copiilor de astăzi, în schimb, bătrânii sunt din ce în ce mai des înlocuiți cu imaginea super-eroilor și a roboților, imagine care nu reușește să fie la fel de puternică pentru că nu are forța de a transmite la fel de multe emoții și sentimente vii pe cât transmiteau bătrânii de altădată generațiilor în formare.
Iar lista argumentelor pro “să ne vedem bătrânii” o voi lăsa deschisă, căci sunt convinsă că fiecare dintre voi mai are încă multe de adăugat “listei” mele pentru a putea ștampila împreună, pe filele timpului prezent, buletinele de vot pentru iubire, păsare și implicare față de semeni.
Psiholog,
Nicoleta Horduna