În an centenar, mai mult decât în restul timpului, vorbim, cu aprindere, despre valori naționale, despre neam și despre țară.
E în firea oamenilor să fie fluctuanți și să se agațe, în ultima vreme, de vorbe mari, dar doar în anumite contexte, pentru că așa este în trend.
Doar că valoare, ca să rămână valoare și să dăinuie în timp, trebuie să depășească cu mult granițele cuvintelor doar rostite, fiind nevoie ca ea să vină dintr-un simțământ și dintr-o trăire profundă și constantă, urmată de fapte care să o statornicească și certifice.
Adesea noi, părinții de astăzi, ne agățăm în educarea copiilor noștri de învățături pe care le prindem de prin contexte media ori le „răpim” de prin cărți de parenting.
Lumea în care trăim se depersonalizează și se globalizează, și, din nefericire, astfel de fenomene afectează și „tăria” familiei, oricâte măsuri de siguranță ne-am lua fiecare dintre noi.
Mai trist este, în acest context, că unii dintre noi trecem nepăsători pe lângă toate, refuzând să mai fim subiecți ai unei istorii care ne privește și care ar trebui să ne cuprindă, acceptând, fără discernământ, tot ceea ce ne este servit din afară ca fiind certificat „bun de trăit”.
„Ce-mi pasă mie că…” sunt tiparele după care ne justificăm neimplicarea în viața semenilor aflați în nevoi, a comunității care are nevoie de noi, a societății în componența căreia intrăm, în viața țării care ne cheamă s-o guvernăm/conducem cu responsabilitatea( căci „țara suntem și noi”) și, de parcă „Ce-mi pasă mie că…” nu ne-ar fi fost suficient doar nouă și nu ne-ar fi făcut destul rău, dorim a-l transmite mai departe și generațiilor de după noi.
Suntem atât de încântați de formule mirobolante despre toleranța înțeleasă la modul absolut, despre diversitatea tipurilor revoluționare de educație care strâmbă mai mult decât îndreaptă, despre bunătatea înțeleasă mai ales ca politică de șantaj și de manipulare, despre timp de calitate din care este extras subiectul cu principalele lui calități, despre universalitate și despre multe altele, încât lăsăm impresia, ca popor, că toată viața ne-am dedicat-o, în ultima vreme, „alergatului după fluturi” și nu trăitului în lumea concretului, în lumea noastră românească, care își are specificul și particularitățile ei.
Dar aceasta este o situație plăcută și mulțumitoare pentru popoarele vecine, și nu doar, căci, acestea, știindu-ne cu conștiința adormită ori zburdând „după fluturi”, vor elibera, spre amăgirea noastră, și mai mulți fluturi tocmai cu intenția explicită ca aceștia să ne poată atinge cu aripile lor încărcate cu polenul depersonalizării și micșorării ca popor.
Popoarele cu conștiința adormită sau care vagabondează fără țintă precisă ori mânate doar de interesul individual al fiecăruia dintre cei care îi intră în componență sunt ușor de supus, de folosit și chiar de șters de pe harta lumii.
Ne mirăm tot mai des, în ultimii ani, că nu mai avem pe cine să alegem, dintre cei care candidează, pentru a ne conduce destinele, pentru a guverna cu onoare și cu demnitate țara. Ne mulțumim să fim spectatori ai unei piese pe care o lăsăm să se derulează sub proprii noștri ochi- viața noastră- renunțând, din start, să ne trăim viața și să ne jucăm, fiecare, rolul pentru care ne-am născut să-l împlinim.
Dar, oare, am făcut lucruri concrete, fiecare dintre noi, pentru a putea avea oameni care să ne reprezinte cu demnitate, cu responsabilitate, cu înțelepciune interesele noastre și pe cele ale țării în care nu doar trăim, ci cu al cărei destin ar trebui să ne și identificăm?!
Știu, iarăși se vor găsi dintre cei care, socotindu-se „prea mici și neînsemnați” , se vor sustrage de la asumarea responsabilităților și a implicării personale în astfel de chestiuni.
Acum aș vrea să provoc pe părinții copiilor de astăzi în a găsi răspunsuri la întrebarea cu care am pornit discuția: „Ce (mai) reprezintă țara pentru copiii lor?”
De bună seamă că țara va reprezenta pentru ei ceea ce reprezintă și pentru părinții lor. Transferul de iubire față de oameni și față de țară se va face de la părinți către copii, cum și transferul de nepăsare ori de ură va cunoaște același traseu.
Să ne ferim, așadar, să ne vorbim părinții, rudele, oamenii de lângă noi, țara și neamul de rău, altminteri urmașii noștri își vor face din această învățătură un fel de a fi și li se va părea absolut firesc să nu mai aibă respect, nici prețuire și nici considerație față de oameni și nici față de valori, afară de ei înșiși!
Cultul personalității este cel care ne-a înstrăinat de adevăratele valori, îndemnându-ne să punem prețuire pe mărire, pe faimă, pe înavuțire rapidă și cu orice preț, pe nepăsare, înstrăinându-ne, astfel, de ceea ce ar trebui să fim noi oamenii în esența noatră pură și nealterată.
Odată, țara era mai mult decât o vorbă goală, aruncată în vânt de către o gură care acum abia mai grăiește românește, în ciuda cetățeniei declarate.
Odată, țara era pământul care îl lega pe român cu jurământul sfânt al înrădăcinării, era chipul părinților luminat de credință, de putință și de purtări demne de urmat, era casa părintească și locul drag al nașterii.
Astăzi, “țară” a devenit locul în care “mă simt bine”, în care “câștig bine”, în care “pot să fac ce vreau”, chiar dacă vrerea personală nu este tocmai una sănătoasă/bună, un loc universal și incert, oricând schimbabil.
Astăzi, “țara” și “acasă” sunt de “împrumut” și, pare-se, nu ne mai deranjează deloc că orice lucru, ființă sau relație este sau poate fi de “împrumut”, atâta vreme cât “ne simtem bine” (iertată-mi fie greșeala intenționată!).
În schimb, căci orice compromis cere și un preț, urmarea “binelui” resimțit pe moment și individual este înstrăinarea noastră de noi înșine și de cei dragi, rătăcirea și răcirea noastră sufletească, sarăcirea morală a nației noastre.
“Ce-mi pasă mie…” este formula prin care facem posibil ca această țară să nu mai aibă valori, să nu mai aibă oameni morali care să o conducă, să nu mai aibă repere.
Putem schimba traseul greșit pe care am apucat-o de ceva vreme, ca neam, în primul rând, păsându-ne mai mult de copiii noștri, din rândul cărora se vor alege conducătorii de mâine și cărora le putem insufla, pentru a se statornici în firea lor și pentru a fi puternici în lucrurile bune de care are nevoie acest popor, valori trainice, iubirea pentru semeni, iubirea și prețuirea pentru țară, iubirea pentru limba frumoasă pe care au moștenit-o, dragostea pentru acest ținut bogat, ofertant, de poveste, numit România, căruia, fiecare dintre noi, îi putem da, din propria noastră strălucire, prin păsare și lua din lumină prin nepăsare.
Să te înstrăinezi de țara ta, de românitatea ta, de credința în care te-ai născut, de părinți și de toate câte ar trebui să fie bogățiile cele mai de preț ale unui om pe acest pământ, e un proces anapoda și mult dureros, căci toate acestea (mai sus amintite) sunt adânc înscrise în ființa noastră.
Nicoleta Horduna,
Psiholog