În practica psihopedagogică auzeam de multe ori de la colegi sau de la părinții copiilor pe care îi aveam la clasă fraza, percepută de mine pe atunci ca o sancțiune – pentru că nu aveam copii – „Ai să înțelegi aspectele acestea mai bine abia când ai să fii mamă”. Încercam să înțeleg dacă se ascunde vreo referire insidioasă în afirmația lor și chiar mi-am dat silința să pricep de ce credeau cei din juru-mi că acest „mister” al cunoașterii relațiilor interumane, al cunoașterii profunde îmi va fi relevat abia atunci când voi îndeplini condiția de părinte. Mă bazam pe cunoastințele mele teoretice și credeam că sunt suficient de empatică si chiar implicată în realitatea socială încât să nu fiu socotită că privesc lumea ca pe un spectacol, ci că fac parte din acest spectacol în calitate de trăitor, diriguitor, dascăl cu experiență. (…)
Minunea s-a întâmplat la un moment dat și în viața mea. Aducerea pe lume a unei ființe e și mister și minune. Trăirile încercate de acastă nouă ipostază/nou statut de părinte redefinesc întregul univers al făpturii umane, o încarcă de valențe noi și responsabilitati asumate nebănuite până atunci, o repoziționează pe propria axă existențială, dându-i o strălucire aparte. Din momentul nașterii copilului meu, eu nu-mi mai ajungeam. Aveam nevoie de el si de prezenta lui aproape la fel de mult pe cât el avea nevoie de mine să-i satisfac nevoile primare. În mine se născuse instinctul de a-l proteja cu orice preț, în el mustea nevoia de a fi protejat mai presus de orice. Mă întreb și acum ce fel o fi simțit el momentul desprinderii de corpul meu și cum o fi trăit angoasa intrării într-o lume nouă, străină ființei lui de atunci?! Cât de mare să fi fost pentru plăpânda ființă stresul nașterii, venirea într-o lume „înspăimântătoare”?! Lipsit de apărare, firav, înarmat doar cu câteva nevoi care să-l ajute să supraviețuiască și să caute un reper salvator, o prezenta benefică, răbdătoare și dispusă să-i satisfacă nevoile incipiente, o prezență care să-i domesticească lumea în care a pătruns. Și în schimbul acestor mici disponibilități, el nu a uitat niciodată să mulțumească prin încercări repetate de a mă fixa cu privirea, apoi cu mici atingeri, pe urmă cu cele mai calde zâmbete și gângereli, pentru ca apoi să rostească întâia declarație de afecțiune spunându-mi „mama”. Universurile noastre s-au întrepătruns ca într-o magie, trăind în sincronie cu minunea aceasta, numită OM. Mai târziu, uitându-mă la el, am revăzut propriul zâmbet pe buzele lui, am reauzit inflexiunile vocii mele în cuvintele grăite de el, i-am văzut sprâncenele ridicate a mirare, căci tare mult ne mai mirăm împreună și i-am spus: „Mă uit la tine ca într-o oglindă și te ascult ca pe propriu-mi ecou, ești asemenea unei cutii de rezonanță a trăirilor mele și toate câte le fac, le revăd în ceea ce începi tu să faci, să spui, să gândești…si se vor regăsi și revedea în tine și la tine toată viața ta.„Această trăire trebuia să o încerc pentru a înțelege ce au vrut să spună de atâtea ori colegii și părinții din juru-mi. Orice gest aș face, fie cât de mic și de insignifiant aparent, poate avea implicații profunde și de durată asupra ființei umane în devenirea ei atâta timp cât eu constitui o resursă socială, emoțională, educațională de referință.
Cărțile se nasc din studii și cercetare îndelungată; uneori datele par sterile, demne de ramas doar în statistici, teoriile și clasificările pot părea rigide și încorsetante, atâta timp cât sunt scoase din context. Parcurgând, însă, calea inversă, de la trăire/simțire la teoretizare și clasificare, experiența se împlinește, implicarea și ajutorul acordat semenilor pot deveni vii, vivace, având la baza empatia nedisimulată.
Experiența și experimentarea noului rol de mamă, interacțiunile zilnice cu copii de la gradiniță, cu părinții copiilor și nu numai, mi-au oferit prilejul, răgazul și bucuria de a putea urmări implicațiile pe care le are apropierea, sincronizarea, rezonanța, siguranța conferite de adulți/persoane de referință, asupra copilului în toată evoluția sa.
Atașamentul, căci el este baza temei de față, constituie baza sigură și factorul esențial pentru binele oricărui copil.
În lipsa unei baze sigure, a unui construct solid, nu putem vorbi despre un copil fericit ori despre un adult echilibrat psiho-emoțional. Tipul de atașament, de relație/relaționare pe care mica faptură îl/o va stabili cu mama/părinții îl va călăuzi prin meandrele vieții de adult, îl va îmbia sau speria să experimenteze lumea, să intre sau nu în relații cu ceilalți și va dicta inclusiv maniera în care va face aceste lucruri.
Mama/părinții este/ sunt ghidul/ ghizii care îi va/ vor deschide poarta acestei lumi și îi va/vor călăuzi pașii prin universul străin în care a pătruns și, atât pașii cât și amintirea pașilor făcuți cu acasta/ aceștia îl vor urmări toată existența lui. Siguranța sau nesiguranța, fericirea sau nefericirea, curajul sau lipsa de curaj se transmit încă din viața intauterină, continuă în perioada protoconversațiilor și se definitivează prin fiecare interacțiune a copilului cu mama/părintele/părinții, persoanele de referință. Cu cât sincronia dintre cei doi este mai bună, cu cât cei doi stau mai mult în relație, pe aceeași frecvență de undă emoțională, cu atât copilul se va simți mai în siguranță, mai fericit, mai apt să facă față intemperiilor lumii. „Mama”/ părinții și „acasă” sunt cuvintele și reperele cele mai dragi aspirantului la umanitate. Luate fiindu-i aceste repere, întreaga lui ființă se va destructura, dezorganiza și viața lui va fi un haos permanent, în ciuda luptelor de supraviețuire care-l va ajuta să rămână în viață strict ca reprezentant al speciei și mai puțin ca ființă ancorată pozitiv în realitatea socială, emoțională, vocațională, etc.
Atunci când părinții acționează empatic și răspund într-o maniera pozitivă nevoilor copilului, acesta își formează și întărește sentimentul de siguranță. În lipsa empatiei și a sensibilității consecvente, copilul va bâjbâi în necunoscut, incertitudine, iar, ca adult, va trăi tot timpul teamă că nu va fi înțeles, că nu este suficient de bun, de performant, de încredere, că nu este suficient de deștept si nici nu va cunoaște limitele suficientului, lipsindu-i referințele/etaloanele, frânele.
Așa cum un copil va învăța de la mama să zâmbească, să exprime mirarea, să rostească vorbe blânde, va învăța de la aceasta și frecvența zâmbetelor, întrebărilor, acalmiilor sufletești ori reacțiile comportamentale aferente diverselor trăiri. Maniera în care relaționează părinții între ei sub privirile avide de imitare ale celui mic va fi reprodusă de mica faptură întâi la scară redusă în jocurile de rol, pentru ca mai târziu să constituie un modus vivendi în viața de adult (relaționare cu prietenii, colegii, partenerul de viață).
Tot despre efectul pozitiv al siguranței, conferite de un atașament bine închegat, vorbim și în cazul evoluției și dezvoltării cognitive eficiente. Experiențele pozitive activează rezervorul dezvoltării cognitive performante. Un climat afectiv sigur va fi unul stimulativ, în care copilul se va simți relaxat, dispus să exploreze cu multea dezinvoltură mediul, tonifiat sufletește și apt să asimileze cunoștiințe noi pe care să le pună în relații de cauzalitate și interdependență.
Dacă am asemui copilul unei plante, nu am fi departe de adevăr: copilul este asemenea unei plante care se adaptează solului bogat sau sărăcăcios afectiv, creierul lui adaptându-se realității sociale, familiale, conjuncturale.
Cercetările în domeniu au descoperit că siguranța conferă chiar mai mult decât protecție emoțională. Neuropsihologii au identificat doi neurotransmițători care declanșează plăcerea atunci când te simți iubit: oxitocina și endorfinele. Dacă oxitocina generează sentimente de satisfacție și relaxare, endorfinele au efect de bună dispoziție și plăcere, similare, printr-o comparație nefericită, consumului de heroina. Dacă persoanele implicate în creșterea și educarea copilului, îi oferă siguranța plăcută izvorâtă din protecție și dragoste, atunci și dezvoltarea cognitivă va parcurge un drum sigur și înfloritor, copilul putând înregistra salturi cognitive spectaculoase, mai greu de atins în alte circumstanțe.
În absența sincroniei părinte-copil, șansele dezvoltării per ansamblu scad. Să ne referim acum la patternurile comportamentale. Părinții empatici știu să crească și vor crește copii empatici, echilibrați și echipati pentru viață, părinții anxiosi nasc în sufletele micuților temeri, frici, nesiguranță și lipsa de continuitate/consecvență, părinții distanți, indiferenți afectiv au copii retrași, introvertiți, izolați. Adultizarea dezvăluie, pe tot parcursul ei, felul în care copilul a interelaționat cu părinții și patternurile de atașament, în relațiile pe care individul le va dezvolta: siguranță, anxietate, evitare.
Nicoleta Horduna
Psiholog