Despre cum să ne creștem copiii fără a-i descrește
sau
despre strigătul unei răni deschise
Există răni pe care anii nu le închid. De fapt anii în sine, făr’ de omul care să dea valoare anilor, sunt neputincioși, atât de neputincioși încât se sparg în ei înșiși sub povara ceasului biologic care mistuie încet și nemilos cadența vieții, lăsând clipei prezente doar amintirea unui timp fost și speranța unei viitoare zile în care s-ar mai putea, încă, schimba ceva… Anii nu ne vindecă de noi; timpul nu le rezolvă pe toate; nici măcar pe sfert. Clipa își primește tăria din om. Problemele își află rezolvarea, complicitatea sau agonia în om. Noi suntem cei care vindecăm și ne vindecăm…cu condiția să fim sau să devenim conștienți că avem o suferință, o rană, o problemă care trebuie și poate fi rezolvată prin implicare și efort personal. Și tot noi suntem cei care primim, uneori inconștienți, probleme, gânduri, dureri pe care le amplificăm, voit sau nevoit, rănindu-ne înzecit și rănind la rându-ne.
Cum altfel s-ar putea putea explica situația părinților care își poartă pe brațe pruncii, ce pot merge singuri, fără reazem, și cărora de mult ar fi trebuit să le dea pace să se avânte spre viață, dar din prea multă „păsare” de a nu răci sau rătăci, spun ei, îi feresc de orice adiere de vânt? Ce altă justificare a faptelor lor ar avea părinții care, privindu-și copiii prin lentilele nepotrivite, îi idealizează, exagerându-le „perfecțiunea”?!
Și singura întrebare estimativă, care mi-a mai rămas, în cele din urmă, cu privire la situația acesta, după ce celorlalte două le-am găsit un răspuns în răni trecute și nevindecate, este: de cât timp vor avea nevoie acești părinți până să vadă cum rodul chinului lor, îmbrăcat în multiple straturi protectoare și justificative, se va ofili sub rafalele de vânt ale vieții? Cât despre felul în care își vor justifica intervențiile sau neintervențiile parentale ratate, imaginația noastră ne va furniza un material vast, ajutată fiind și de realitatea ce ne înconjoară.
Pentru că și eu, asemeni vouă, sunt înconjurată de mămici și tătici „cu personalitate”, care își „dăltuiesc” urmașii după chipul și asemănarea rănilor lor, vă supun atenției o altă poveste cu rădăcini adânc înfipte în viața reală, invitându-vă a reflecta asupra câtorva aspecte legate de căile, metodele și mijloacele pe care le-am putea folosi în creșterea și sporirea potențialului copiilor noștri și nu spre poticnirea și descreșterea lor.
Am cunoscut-o pe Măriuca cu mult timp în urmă, pe când eram eu însămi copil, și o regăsesc, din ce în ce mai des în ultima vreme, la fiecare plimbare în parc, prin magazine, pe stradă, la locurile de joacă, la grădiniță, la școală și chiar la serviciu, printre colegi și printre beneficiari.
Măriuca pe care o cunosc eu nu se mărginește la un gen anume, deși, în povestea de astăzi, Măriuca va fi o fetiță zglobie, veselă și din cale-afară de curioasă; atât de curioasă încât nu de puține ori își vâră năsucul în chestiuni care nu o privesc câtuși de puțin. În ochii ei de culoarea murei pâlpâie mai multă vedere decât ai bănui că ar putea cuprinde la cei 5 anișori, cât are acum. Ea vrea să știe tot, să cuprindă cu ființa ei tot, să aibă, dacă s-ar putea, tot…din ceea ce vede în jur. Pentru mama ei, Măriuca este tot. Pentru Măriuca, mama e o cale spre acel tot pe care îl tot scrutează și zgândărește pentru a-l avea. Relația dintre fetiță și mamă este asemănătoare unei zile de vară în care, după numeroase descărcări electrice, tunete și averse, iese soarele. Firește soarele iese pentru Măriuca, căci mama o găsește pe fetița ei „isteață foc” și, de dragul ei, alungă norii, dându-i acesteia câștig de cauză.
Pentru fiecare faptă a copilului, și bună și rea, mama are câte o justificare. Dar una strașnic de bună care o convinge până și pe ea că cea mică are întotdeauna dreptate. Mama are câte o justificare inclusiv pentru faptele ei; trecutul ei este cel care îi dictează faptele. A suferit mult și din pricina părinților și din cauza oamenilor care i-au trecut prin viață și i-au pecetluit destinul. Ea ar fi vrut să facă mai multe cu viața ei, dar, firește, din pricina altora nu a reușit. Mama nu concepe ca istoria ei și gustul amar al trecutului să-i fie nici cunoscute fiicei ei, nici retrăite de către aceasta. Mama nu ar vrea asta, dar o mână nevăzută o împinge orbește să creeze tot felul de situații în care Măriuca să fie învățată de către ea, de bună seamă, să calce exact pe aceleași cărări, doar că într-un alt timp.
Îi este greu, dacă nu chiar imposibil, să înțeleagă ce au cei din jur cu copilul ei. Și cu ea se purtau la fel. Își amintește cum, la școală fiind, era dezamăgită de lipsa de reacție a învățătoarei atunci când îi povestea cu lux de amănunte cum Mitruț făcea diverse chestii necuvenite pe sub bancă ori în pauze, iar doamna în loc să-l certe ori să-l pedepsească o certa tot pe ea că pârăște, contraargumentând că „Mitruț învață și își vede de treaba lui”. Ah, Mitruț cât a făcut-o să sufere! Din pricina lui, ea nu era solicitată să răspundă la matematică, deși știa răspunsul bun mai întotdeauna. Mereu era câte un Mitruț care i-o lua înainte. Iar, când la serbare avea câte un rol, pe care și-l lua cât se putea de în serios, tot se găsea cineva care să se strâmbe la ea ori să-i deturneze atenția de la ce avea ea de făcut și treaba bună pe care putea să o facă se năruia. Și situația aceasta s-a prelungit până în prezent, căci și la serviciu, deși muncește pe brânci, sacrificându-și timpul liber pentru a finaliza acte ori termina proiecte, alte persoane iau sporuri, „alți colegi sunt apreciați și văzuți”.
Cu Măriuca lucrurile nu stau altfel. O vede cum se avântă înspre oameni pentru a le capta interesul și a-i prinde în jocul ei, dar ei-oamenii- au rămas tot îndărătnici și „nu o înțeleg pe Măriuca așa cum este cu adevărat”. Dar ea, mama, își înțelege fetița și o vede cu mult mai deșteaptă decât era ea în vremea copilăriei, chiar mai frumoasă și mai pricepută. Iar Măriuca știe ce crede mama și este convinsă că ea așa și este; în plus, mai știe, că, spre deosebire de mama, care mai greșește uneori-pentru că aceasta își recunoaște, în cele din urmă, greșelile în fața copilului, ea-Măriuca-are întotdeauna dreptate și nu greșește. De pe scăunelul ei, din sala de grupă strigă copiilor ce au voie să facă și ce nu și tot ea este cea care îi argumentează doamnei educatoare, care pentru copil este o „ea”, nu o „doamnă”, că ea, Măriuca, știe ce are de făcut și nu e nevoie să-i spună careva ce, cum și cât să facă ori să spună. Iar, dacă se întâmplă ca tehnica ei de a se face ascultată, să nu dea roade, apelează la altele: copiii au părinți, iar părinții, mulți dintre ei, nu rămân insensibili în fața raportului de activitate a copilului lor, „care nu a fost cuminte și a făcut trăsnăi”, „raport” ticluit și prezentat în grabă acestora de către Măriuca, pe holurile grădiniței; în schimb, dacă doamna educatoare se înverșunează și continuă să o certe, să o sancționeze ori să o ignore, are și pentru doamna ac de cojoc, căci doamna răspunde în fața unui director, iar ea la omul acela are să meargă împreună cu mama pentru a-și grăi nedreptatea suferită și a fi înțeleasă. Pentru că are habar de cât de sensibilă este mama ei când vine vorba despre nedreptate, îi prezintă acesteia, în cel mai mic detaliu, toate câte i se întâmplă oriunde ar merge și mai ales insistă asupra lui „cum”… Dar problema apare, mai abitir, la „cum”, căci apar aici și scenarii rupte din alte povești; iar mama o crede pe Măriuca ei, căci ce mamă nu și-ar crede copilul?! Și îi și place să o asculte povestind, pentru că povestește fetița ei atât de bine, mai ceva decât prietenele ei de la bloc de la care află urmarea telenovelei pe care nu a putut-o urmări cu o zi în urmă.
Măriuca este un copil frumos, deștept și bun. Așa ar trebui să o vedem cu toții. Cu toate acestea, ochii noștri văd alte lucruri când ne uităm la ea. Ea are potențial și putință de înflorire, dar nu poate singură să se dezlege din prinsoarea mamei și strânsoarea asta o face străină vederii noastre și străină sieși. Măriuca nu va asculta de restul lumii, ci, cum e și firesc, va asculta mai întâi de glasul mamei. Cu vremea nu va mai asculta nici de acest glas, căci va învăța că nici acesta nu este destul de puternic pe cât ar vrea ea și va urma să dea ascultare unui glas mult mai vechi, ascuns în tainițele inimii cu mult timp în urmă-cel al rănii, al rănii deschise, de către toți cei din neamul ei, și încă nevindecate până acum de nimeni…
Psiholog,
Nicoleta Horduna