Am remarcat, în ultimii ani, o atenție crescândă a părinților pentru a cunoaște și pentru a aplica, ad litteram, noile metode și tehnici de educație parentală. Acest aspect este îmbucurător și am fi înclinați să credem, chiar, că generațiile pe care le vor crește părinții de astăzi, atât de preocupați de evoluția copiilor lor, vor fi generații foarte echilibrate, care vor trăi în armonie cu lumea, generații care își vor atinge potențialul la maximum.
Din nefericire, ceva scapă logicii mai sus amintite din moment ce tot mai mulți dintre copiii de astăzi sunt o provocare atât pentru ei înșiși cât și pentru părinții lor, dar, mai ales, pentru colectivitățile din care fac parte.
Navigând, în derivă, printre metodele de educație tradiționale și cele moderne, de care literatura de specialitate nu duce deloc lipsă, părintele modern dorește să-și crească copiii fără a repeta greșelile de educație pe care părinții lor le-au făcut cu ei, odinioară. Teama de a nu greși, de a fi ori de a deveni părinții perfecți îi aduce pe mulți dintre părinții de astăzi în situația de a se agăța, fără prea mare discernământ, de orice „inovație” găsită prin cărțile ori prin diversele cursuri de parenting pe care le accesează, obosindu-se, peste măsură, cu responsabilități pe care și le asumă, fără justificare, în locul copiilor lor, îngrădindu-le acestora libertatea de acțiune și sufocându-le, încă din fașă, orice inițiativă și dorință de autonomie personală.
Cred că, de fapt, din pricina acestor temeri apărute în propria lor copilărie, coroborate cu proiecțiile pe care și le fac părinții asupra copiilor lor, tipul de educație servit celor mici nu reușește să se plieze, întru totul, pe nevoile reale ale acestora.
Întâlnesc tot mai des părinți obosiți de părinție și deznădăjduiți din pricina lipsei de rezultate pozitive în educația servită celui/celor mici. Mulți se întreabă unde greșesc și de ce nu funcționează tipul de educație aplicat după principii moderne, în ciuda timpului generos pe care îl alocă copiilor și a efortului depus de întreaga familie pentru a-și educa urmașii într-o manieră noninvazivă, permisivă, democratică, bazată pe principii de egalitate și comunicare amicală.
Ar fi greșit să abordăm problema educației copiilor, indexând metodelor tradiționale ca fiind total greșite și vetuste, iar pe cele moderne ca fiind revoluționare și imbatabile. Fiecare metodă a fost sau este descoperită într-o anumită epocă, epocă ce prezintă anumite particularități, nerepetabile în timp și având ca subiecți copii unici și nu copii în copie. Fiecare metodă poate avea hibele ei dacă este aplicată la modul absolut, fără a fi trecută prin filtrul de gândire și de simțire al părintelui care, se presupune, va alege metodele potrivite pe care le va adapta și combina, într-o manieră tot unică ca și copilul, în funcție de structura de personalitate, de particularitătile și de nevoile celui pe care vrea să-l crească și să-l educe.
Este posibil ca, în cadrul aceleeași familii, anumite reguli și metode care au funcționat în creșterea și educarea copilului mai mare să nu mai funcționeze și să nu mai dea roade la cel mai mic. Oare de ce?! Pentru că fiecare copil este un mic univers ce necesită descoperire și integrare, pentru o bună ființare și conviețuire, într-un cosmos uman.
Dacă vom arunca o privire rapidă prin metodele de parenting tradiționale, dar și prin cele mai noi, vom descoperi, atât într-o categorie cât și în cealaltă, destul de multe resurse și idei funcționale care ne pot fi sprijin în creșterea sănătoasă și echilibrată a copiilor.
Nimeni, în principiu, nu ar trebui să știe mai bine decât părintele însuși care este cea mai fericită combinație de tehnici și de metode pentru al său copil, cu condiția ca acel părinte să simtă sufletul, zbaterile, nevoile reale și năzuințele puiului pe care îl are în grijă.
Poate unii nu vor înțelege la ce se referă „parentingul exagerat”. Pentru aceștia voi formula câteva întrebări la care m-aș bucura să-și poată răspunde cu sinceritate:
Obișnuiți să preluați din responsabilitățile și îndatoririle copilului vostru?
Îl lăudați și îi oferiți recompense materiale pentru orice ar face, inclusiv pentru activitătile rutiniere, absolut firești vârstei și nivelului lui de dezvoltare?
Vă doriți să îl feriți de orice stres și din această pricină preluați din responsabilitățile ce i-ar reveni în familie și la școală, neavând prea multe așteptări de la acesta?
Atunci când copilul dvs. are de rezolvat anumite sarcini școlare, civice sau gospodărești, deveniți repetitiv, cicălitor în a-i spune ce are de făcut și cum să facă?
Îi acordați, din obișnuință, ajutorul dvs., încă dinainte de a vi-l cere, chiar dacă nu ar avea nevoie de intervenția dvs.?
Doriți să-l protejați de experiențe negative și să-l feriți să facă greșeli?
Îi organizați timpul de studiu și de joacă, contactele cu colegii, ieșirile în comunitate și orice alte activități de socializare, lipsindu-l de libertatea de a-și organiza singur activitățile, de a-și tria prietenii, de a fi spontan, adaptabil?
Dacă v-ați regăsit chiar și numai în câteva tipuri de astfel de intervenții, poate că ar fi timpul să reflectați mai în profunzime asupra motivelor care vă împing să acționați astfel și să faceți o schimbare în modul de relaționare cu copilul vostru.
În general, părinții care practică parentingul exagerat sunt părinți care, deși își iubesc foarte mult copiii, și fac paradă de acest lucru, își oblojesc mai mult, prin diversele intervenții neinspirate asupra copiilor lor, rănile din propria lor copilărie, păstrând, mai abitir, în memorie strigătele lor de ajutor de atunci și acordând prea puțină atenție nevoilor lor actuale, dar și nevoilor strigate, sub diferite forme, de către proprii lor copii.
Așadar, parentingul exagerat apare din ciocnirea a două temeri: teama acumulată de părinte în urma experiențelor neplăcute trecute, teamă care l-a urmărit toată existența lui, și teama de a nu greși față de copil. Această ultimă temere, de a nu greși față de copil, se va transforma, cu timpul, printr-un transfer halucinant de sensuri și de ținte, în teamă față de copil. Ajuns în această etapă, părintele va simți că pierde, realmente, busola părinției și că de toată strădania lui, de a fi un părinte exemplar, se va alege praful.
E un demers, cu adevărat, obositor, iar urmările acestor intervenții inadecvate asupra copiilor sunt cu atât mai răvășitoare pentru ambii subiecți, căci, pe de o parte, părintele nu se simte împlinit în acest rol pentru care se zbate neîncetat, consumându-și toate resursele și energia, iar, pe de altă parte, copilul, datorită felului în care a fost croit de către părinte, nu reușește să se integreze în colectivitate, deși și-ar dori, consideră că, oriunde ar merge, el este cel mai bun și că lui i se cuvine totul, ori, dimpotrivă, nu-și va cunoaște valoarea, va fi temător, nesigur în potențialul și putința lui de a reuși pe cont propriu; în ambele cazuri, puiul de om, viitorul adult, nu-și poate afla locul- din pricină că nu va ști ce să facă și cum să procedeze, nici nu țintește spre obiective concrete, coerente ori care să concorde cu capacitățile lui intelectuale, aptitudinale ori cu sferele lui de interes.
Hiperprotecția părinților, lipsa de fermitate în educarea copiilor, vidul de reguli și de limite clare în care înțeleg unii dintre părinți să își crească odraslele, înregimentarea copilului într-un program încărcat de activități extracurriculare, menite să astâmpere orgoliul părintelui ori/și dorințele acestuia din propria copilărie, și gândite doar de către adult ca fiindu-i utile celui mic, fără a ține cont de dorințele și de talentele copilului, din care lipsește libertatea celui mic de a alege, de a-și folosi timpul după nevoile lui ludice și de recreere, satisfacerea imediată, fără triere, a tuturor mofturilor celor mici, toate duc la modelarea unor copii greu de mulțumit, lipsiți de respect și de empatie față de semeni, inclusiv față de proprii părinți, pentru care colectivitățile nu sunt altceva decât scene pe care ei pot să evolueze ca „prinți” și „prințese”- ori alte personaje din show-biz (anoste și superficiale), devenite vedete peste noapte-, roluri asumate de către cei în formare doar pentru statut și pentru drepturile ce decurg din aceste roluri, nu și pentru obligațiile pe care le presupun aceste etichete.
Lipsirea copilului de libertatea de a alege și de asumarea propriilor decizii, dar și a greșelilor, îi transformă pe aceștia în indivizi pasivi, care trebuie să fie împinși de la spate pentru a realiza ceva, care au așteptări nerealiste și exagerate de la cei din jur, indivizi al căror univers este redus la lucruri, strict, materiale, la experiențe imediate, la rezultate pe care vor să le obțină fără efort, fără să aibă răbdare.
Lipsa de concordanță și de continuitate dintre lumea de afară și lumea de acasă aduce multă frustrare în lumea interioară a copilului. Cel mic nu este capabil să înțeleagă această discrepanță dintre cele două universuri antagoniste și, prin urmare, va încerca, prin metodele și mijloacele pe care și le-a dezvoltat în interiorul familiei, să „supună” lumea, așa cum și-a „supus” și familia.
Acolo unde nu-i va ieși, simțindu-se înfrânt, fie se va retrage în sine, agonizând într-o durere continuă cauzată de felul în care lumea de afară îl respinge-a se vedea numeroasele cazuri de depresie care apar la vârste din ce în ce mai fragede-, fie va fi un răzvrătit, greu de „digerat” atât de către familie, cât și de către societate.
Îndrăznesc să închei intervenția de astăzi cu un sfat pentru toți părinții care știu că poartă răni din copilărie și care știu că exagerează cu intervențiile lor părintesti: creșteți-vă copiii ca și când ați crește/crea un univers în care vouă înșivă v-ar plăcea să trăiți, să creșteți și să evoluați! Umpleți acest univers cu dragoste pentru semeni, cu valori și cu principii sănătoase, cu răbdare, cu înțelegere pentru celelalte universuri umane, cu multe activități în care copilul să poată decide, să fie subiect în acțiunile întreprinse și nu doar purtător al vrerilor executate de părinți. Nu-l goliți de oameni, umplându-l cu egoism, cu valori machiavelice ori cu țeluri de mărire deșartă! Nu-l goliți de acțiune, nu-l goliți de implicare, nu-l sărăciți de experimentare! Lăsați-l să greșească ca să nu mai greșească adult fiind!
Psiholog,
Nicoleta Horduna