Provocările și trăirile părinților de copii aflați la început de grădiniță ori de școală primară.
La granița dintre două hotare
Este vară, este vacanță și ne bucurăm cu toată familia, din plin, de momente de liniște și de relaxare. Dacă avem copii care urmează să meargă pentru prima dată la grădiniță ori la școală, din când în când, atunci când gândurile părăsesc clipa prezentă zburdând înspre un viitor apropiat, ni se va cuibări în suflet câte o strângere de inimă ori un soi de neliniște la vizualizarea în avans a momentului legat de primele zile de grădiniță ori de școală ale celui mic.(…) Și este foarte firesc și natural să ne preocupe astfel de gânduri dacă ne pasă de copiii noștri, dacă ne pasă de cum le va fi adaptarea la viața socială.
Desprinderea de părinți, de un mediu familiar, protectiv și empatic, cel al familiei, pe de o parte, de cadrul ludic al grădiniței, de portretul binevoitor și înțelegător al dnei educatoare, pe de altă parte, și înaintarea spre un alt hotar, plin de necunoscute și necunoscuți, dar și de reguli noi, de un program mai riguros naște în sufletul micuței făpturi tot felul de temeri. În mare parte aceleași temeri le resimțim și noi părinții, un pic mai devreme de apariția acestora în inima copilului nostru. Uneori chiar, din prea multul temerilor noastre legate de procesul adaptării lui la viața în colectivitate, turnăm, prin intermediul emoțiilor ori acțiunilor noastre nesigure și exagerate, în firea lor, temeri în plus. Pe acest aspect, socotesc, că ar trebui să lucrăm noi părinții, astfel încât să putem transmite copiilor noștri doar emoția debutului descărcată de temeri paralizante și înfricoșătoare, însoțită de purtări temperate, gesturi și decizii sigure.
Am avut sau, poate, încă mai avem la dispoziție un timp în care să putem cartografia și analiza grădinițele și școlile la care ne-am putea înscrie copiii. Deciziile de acest soi trebuie luate în tihnă și după o analiză minuțioasă care să țină cont de mai multe aspecte. Decizia finală pe care o vom lua trebuie să reflecte dragostea și prețuirea noastră pentru puiul pe care-l avem și nu doar criteriul proximității/ apropierii față de instituția de învățământ. Chiar dacă lumea în care trăim are niște reguli stabilite ad-hoc și la întâmplare, în care selecțiile de orice fel se fac după proximitate, cantitate și performanță declarată, inima unui părinte ar trebui să aleagă pentru copilul lui după reguli care țin de profilul și personalitatea copilului. Din proprie experiență vă spun că cele mai bune alegeri în astfel de situații sunt cele care au în centrul preocupărilor pe EL-copilul.
Degeaba alegem o grădiniță ori o școală performantă, dacă dascălul care îl va primi pe copilul nostru spre creștere și educare nu reușește să-i vadă unicitatea și frumusețea- caracteristici care există în fiecare pui de om, oricât de îndărătnic și răzvrătit ar părea la prima vedere- și îl va vedea numai atunci când va avea rezultate care să-i potolească orgoliul lui nesătul de adult.
Degeaba ne zbatem să mai prindem un loc la o grădiniță ori la o școală aflată în apropierea casei ori serviciului nostru, dacă acolo modelele servite preșcolarilor ori școlarilor de către cadrele didactice ori de către colegii de clasa nu-i vor fi folositoare înfloririi lui.
Degeaba căutăm școli ori grădinițe care șochează prin opulență, îmbie prin cocoloșeala plătită cu bani și cu cadouri, unde oferta de activități opționale este ruptă de preocupările firești vârstelor celor mici, dar care gâdilă orgoliul celor mari, dacă educația este înțeleasă doar ca drum al creșterii unui copil inadaptat realităților sociale, croit să aibă doar pretenții fără a dărui nimic celorlalți, cocoțat pe un piedestal, ridicat de adulți, suficient de înalt încât să-l determine să gândească și să simtă că este un mic dumnezeu pe Pământ.
Și vă rog să nu credeți că fac aici pledoarie pentru vreun sistem de învățământ anume, ci, mai curând, pledez pentru promovarea oamenilor, indiferent de sistem, care poartă în sufletul lor dragostea și prețuirea pentru oameni, nu pentru bunuri ori renume, a cadrelor didactice și a părinților care educă și cresc copiii cu dragoste, înțelepciune și moderație în toate. Copiii noștri trebuie să aibă în jurul lor modele de urmat, căci în lipsa modelelor și doar în prezența unor reguli convertibile, în funcție de situație și de individ și a bunurilor materiale în exces vor crește strâmbi și goi.
Indiferent de sistemul de învățământ pe care îl vom alege, de stat ori privat, înainte de a ne trimite copilul peste hotarul casei trebuie să ne asigurăm că ghizii educaționali pe care îi va avea sunt cei mai potriviți firii lui, sunt cei mai în măsură să continue ceea ce noi am început de când l-am adus pe lume și sunt cei care merită să rămână în memoria și în sufletul copilului nostru drept modele. Dacă nu avem această convingere, să mai căutăm un timp, pentru a evita greșeala pe care o aduce graba de a-l împinge în lume, căci va începe să simtă și să învețe că lumea e o junglă în care doar dacă ești bogat, fariseu, rău, crud și nu-ți pasă de ceilalți poți învinge. Și, totuși, lucrurile nu stau chiar așa…În cartea mea „Mama, tată, creșteți-mă în Iubire. Întâmplări și tâlcuiri din labirintul preșcolarității”, apărută la editura Agaton și accesibilă în rețeaua de librarii Libris (www.libris.ro), Agaton (www.agaton.ro), Egumenita (www.egumenita.ro), în capitolul „Adaptarea la grădiniță. Primul contact susținut cu lumea de dincolo de acasă. Cum s-a născut Jupiter” puteți găsi o dezvoltare a acestei idei, despre îmbăierea în lumea de dincolo de porțile casei, dar și modalități și sfaturi despre cum putem să ne ajutăm copiii pentru a avea, în cele din urmă, o adaptare reușită, atât la grădiniță, la școală, cât și în societate. Povestea care însoțește capitolul este mai mult decât o poveste, căci ea relatează, în limbaj metaforic, experiența vie și tulburătoare a propriului meu copil care a avut parte, pentru început de o experiență de „umanizare” nu tocmai reușită, dar care, în final, a învățat să caute cu ardoare și să iubească și lumea de dincolo de porțile casei.
În urma experiențelor proprii legate de adaptarea fiului meu la grădiniță și la viața în colectivitate, am putut trage multe concluzii și învățăminte, toate folositoare, chiar dacă unele dintre ele au avut un prea amar gust și o prea apăsătoare greutate. Acum toate au trecut- reușind în cele din urmă acomodarea puiului meu cu susurul uneori prea zgomotos și exagerat de turbulent al lumii- și mi-au rămas doar învățămintele pe care vi le împărtășesc și vouă cu mare dragoste și speranță de ghidare:
Mie, mamă a unui „dar neprețuit”, îmi este foarte clar conturat ce nevoi de socializare are fiul meu și ce fel de oameni trebuie să-i însoțească creșterea.
Alegerea unei instituții de învățământ am făcut-o și o voi face și de acum încolo ținând cont de nevoile lui, care concordă acum cu nevoile și putința familiei noastre. Chiar dacă nu a fost așa de la început, le-am adus cu toții, printr-un efort conjugat de voință și de păsare, în armonie.
Îmi doresc ca al meu copil să exploreze lumea cu bucurie și să fie fericit în relațiile pe care le leagă cu oamenii de la grădiniță, de la școală, cu prietenii, cu cei cu care intră în relație.
Eu știu cine este copilul meu. Știu ce poate. Știu că poate. Și mai știu și că există domenii în care nu va excela niciodată, dar îl voi ajuta până va ajunge să se descurce și în acelea astfel încât să nu-și zădărnici încrederea în el, în putința lui. Nu-mi întunec sufletul cu critica excesiva și furibundă a cadrului didactic care îl vede doar prin prisma minusurilor. Am să-l ajut să iasă din acest impas pentru că acum are mare nevoie de ajutorul celor din jur, și, din nefericire, doar eu am observat asta, iar, din fericire, eu chiar sunt dispusă să îl însoțesc în depășirea obstacolelor. Este nesigur în acel domeniu, în acel exercițiu, dar îl voi ajuta să devină sigur pe el. Am învățat, din multele experiențe personale, dar și profesionale, că acolo unde copilul semnalează o lipsă( de afecțiune, de atenție, de ascultare), o deprindere neînsușită, o regulă neinternalizată, o conduită nestatornică, un echilibru emoțional deficitar, acolo dorește el o prezență( în sens de model, de plasă de susținere, de ajutor, de înțelegere, de acceptare). Lipsa unor competențe, a unor deprinderi, a unui echilibru în tot ceea ce-l privește, nu înseamnă incapacitatea acestuia de a le deține, ci, mai curând, o neîndemânare a adultului în a-l ghida spre a și le însuși.
Nu fac presiuni asupra lui și nu îi cer performanță cu orice chip, doar pentru că asta îmi doresc eu ori cadrul didactic. Dorință de a înflori în anumite domenii se naște în el atâta timp cât îl vom uda din belșug cu încurajări, modele personale, susținere. Trebuie să simtă gustul propriei reușite care să vină din dorința, din convingerea și din efortul lui. Melițatul excesiv nu ajută creșterea și înflorirea! Strângerea la piept, da.
Proiectarea prin intermediul copilul nostru a unor reușite care să aline nereușitele noastre trecute este cu desăvârșire un act de egoism. Talentele și centrele lui de interes pot fi cu desăvârșire altele decât ale noastre ori ale cadrelor didactice care îl au spre educare. El este unic cum și noi am fost, dar, poate, unii dintre noi am cedat la unicitatea noastră sub presiunile exercitate de mediu. Să nu facem cu el aceeași greșeală care pe unii dintre noi ne-a marcat pe când eram în formare. Eu îi las libertate copilului meu să aleagă când vine vorba de domenii în care are talent și dorește să exceleze. Cred că el simte cel mai bine ce trebuie să ajungă și unde trebuie să ajungă. Busola care să-i orienteze existența e în el; în mine se găsește o altă busolă.
Mă asigur că în toată existența noastră comună îl învăț și îi demonstrez importanța respectării regulilor inimii, ale conviețuirii sociale, ale bunului simț. Îi voi transmite prin tot ceea ce fac și voi face, dar și prin grai, că limitele și regulile sunt bune, ne feresc de pericole și ne ajută să creștem mari, demni, corecți și în siguranță și garantează libertatea și independența fiecăruia dintre noi. Regulile, știu, sunt valabile cu atât mai mult în cazul meu, al adultului. Așa că nu-i voi transmite alte mesaje din faptele mele.
Nu, nu sunt un părinte îngăduitor, cum ar crede unii. Mă consider un părinte iubitor, care înainte de a se grăbi să critice gândește la efectul criticii asupra copilului ale cărui purtări doresc să le îndrept, nu să le statornicesc. Gândesc și simt că cei ce educă pui de oameni trebuie să le cânte acestora mai întâi cântece de leagăn, de dragoste, de reușită și abia apoi, după câțiva ani de la venirea lor pe lume, doinele. Ritmul vesel le poate însoți reușita, pe când cel trist le poate chema în viață declinul.
Pentru mine nu e sfârșitul planetei daca nu îi place să deseneze, ori să spună poezii, sau nu face calcule matematice la fel de precise ca alții de vârsta lui. Și nici nu mă deranjează dacă are un scris dezordonat. Eu am văzut, în schimb, cum el „brodează” din nimic povești extraordinare, cum deslușește cu precizie suflarea fiecărei făpturi. Ce voi vedea mai întâi? Scrisul ori conținutul? Eu îi văd întotdeauna inima, chiar dacă nu este întotdeauna la vedere și chiar dacă este ascunsă într-un trup frumos, care nu mă va împiedica să îl găsesc pe el-cel de dincolo de chip.
Voi ce vedeți când vă priviți copiii?
Psiholog,
Nicoleta Horduna